-Nea Vergile, ai văzut ce televizor are Sile dă la trei?
-Nu, mă! Ce fel?
– Să vede colorat…
-Cum? E color?
-Nu! L-a colorat el.
-Cum dracu`?
-Cu „plecsic”.
Vă mai amintiți? Cam așa discutau vecinii de bloc, pe la sfârșitul anilor 70. Erau dialoguri obișnuite, care se închegau ad-hoc la cozile interminabile, la lapte și ouă sau în înghesuiala bășinoasă din autobuze.
Până să apară televiziunea în culori (august 1983) și televizoarele color, românii încercau să-și coloreze singuri griul din viață. Cum? Așa cum se pricepeau. A fost o modă atunci. Moda plexiglasului în fața ecranului.
Dornici să-și decoreze televizoarele, se întreceau în invenții, care mai de care mai năstrușnice. Unii făceau rost de o bucată de plastic roșu, cam cât ecranul televizorului lor, Diamant, Rubin sau Venus, ca dimensiuni, o propteau binișor în fața ecranului și….ta-daaaa!… se numea că aveau televiziune în culori! Ce bucurie! Ce mândrie! Ce invidie era pe ăia care nu aveau asemenea drăcie!
Pe cap, televizorul, țanțoș, purta un ștergar tradițional românesc (sau un mileu complicat, croșetat cu iglița), iar peste el era așezat un bibelou: vestitul pește din sticlă, tigrul din porțelan mov, ori balerina care face o reverență.
Își invita românașul nostru rudele mai sărace de la țară, verii, nașii, cumnații, pe mă-sa și pe tac-su. Ce se mai minunau provincialii! „Bine-a mai ajuns, Stănică! Un om realizat!”
Stănică, vesel ca un ciocârlan, se uită de sus la ei: „Scoateți-vă, bă, ciubotele dân picere, cân` intrați în casa mea!”
Omul avea o slujbă bunicică, statul îi dăduse și un apartament de două camere confort II, la Luică, în Berceni, nevastă-sa era vânzătoare la pâine. Boier Bibescu!
Întindeau masa, puneau pe ea ce aveau: pâine proaspătă, că nu degeaba lucra Nuțica la raionul de panificație, salam cu soia, niște măsline, un deget de brânză, (am stat trei ore la coadă!) o ceapă, că e mai bună decât orice medicament, mergea și-o țuiculiță, că deh, ce e strămoșesc nu piere, alocau și vreo paișpe murături și era perfect. Dallas-ul putea să înceapă! „Ce-o mai face Jr în seara asta? Da` Sue Ellen? Mai bea așa mult? Săracaaaa! Mie îmi place Bobby! Zi, tu, nașule, dacă nu e Bobby cel mai frumos dân lume!”
Dacă vizionai un film de o oră, în care mutrele personajelor erau roșii, cerul roșu, șoseaua roșie, casele roșii, turbai. Dacă mai dădeai pe gât și câteva păhărele de țuică, erai convins că te plimbi pe Marte.
Cel puțin zece minute după terminarea programului educativ, tot mediul înconjurător în care evoluai era roșu. Toată toată viața era roșie. Gazda era roșie, hainele, roșii, brânza, la fel. Și roșul tot roșu era. Așa că nu mai știai pe ce lume calci. Era totuși bine, că nu te ținea mult.
Alții alegeau verdele. Lumea căpăta nuanțe de frunze, iarbă și euglena viridis. Mvai, ce frumooos!
Erau unii înnebuniți după albastrul de Voroneț. Făceau pe dracu-n paișpe și găseau un plastic de aceeași culoare. Așa filme frumoase, și albastre, nu văzuseră niciodată! Parcă și emisiunile patriotice sau alea despre realizărili comandantului Suprem păreau mai mișto, dacă erau „vopsite” în nuanța asta. Oricum situația era albastră în țară…
Meciurile dintre Steaua și Dinamo, tot „colorate” erau. Dacă microbiștii de bloc se mai și încăierau, era clar. După ce-și cărau pumni și picioare-n cap, vedeau stele de toate culorile: verzi, roșii și albastre.
O singură dată am fost și eu la cineva în vizită, care avea în fața televizorului Venus un plexiglas… galben. Al nostru era stricat și voiam nepărat să văd un episod din Pistruiatul. „L-am scos pe ăla verde, pentru că Nicu o luase razna de tot, i-a explicat gazda lui tata, care venise cu mine. Nicu avea probleme la stopuri. Vedea peste tot numai verde și trecea pe roșu! A rămas fără carnet, așa că am schimbat culoarea. Galbenu` e mai cuminte… Auzi? Da` tu te simți bine?”
„Da, zice tata. De ce?
„Păi te văd cam galben la obraz. Nu cumva ai hepatită?„
Am râs atunci. A râs și tata. Dar după ce am stat o oră cu ochii zgâiți în la televizor, toți oamenii pe care i-am întâlnit aveau fețe galbene. Și nu erau chinezi!
„Mai bine mă uit la televizorul meu. E alb-negru, mai fuge imaginea-n sus, dar măcar văd normal!”, i-am spus lui tata. Și am plecat acasă.
Dana Fodor Mateescu
05.10.2018
Foto: Internet
:))))) super tare! :))
🙂
Cand a murit Gh. Gh. Dej, pe strada noastra existau 2 televizoare, unul la o familie de avocati unde nu aveai acces si unul mai jos de noi, unbde se strangeau seara babele si mosii de pe strada, exasperandu-l pe proprietarul casei, dar care nu avea cuvant in fata nevestei!
Mai tarziu ne-am luat si noi unul, cred ca prin ’67, un TEM6, rusesc, cu vesnica problema, acea lampa PL63 parca.. Nu m-a deranjat niciodata mileul de pe el sau nelipsitul peste din sticla, ori macrameul pe care trona teveul. Bunica mea era o femeie dinamica, autoritara si nu statea o clipa locului, asa ca, atunci cand nu avea de lucru in gradina sau curte, croseta macrameuri. Pestele ear sters de praf in fiecare zi, de cine crezi? Un din misiunile mele a fost curatenia care cuprindea maturat, scuturat zdramtare, sters praful de pe mobila, bibelouri si bineinteles, pestele.
A, mai raspundeam in timpul cald si de datul mustelor afara din camere!
Fain ai scris, mi-ai trezit amintiri faine! Una dintre ele, legata de televizorul acela. Pisicile dormeau de multe ori pe dulap, in camera. Televizorul era asezat pe o masuta mai inalta, langa coltul ferestrei. Intr-o dimineata, in timp ce imi faceam lectiile pentru ca aveam ore de dupamasa, pisica cea mare se trezeste si vede ea niste vrabii care topaiau pe pervazul ferestrei, in afara. Se pregateste indelung si zdup de pe dulap pe televizor si de acolo pe geam. Doar ca, geamul era inchis. A cazut gramada si cred ca niciodata nu a inteles ce s-a intamplat.
Ce amintiri!! 😉 Pe vremuri, cine avea un televizor era bogat. Si norocos!
Am uitat, am avut si noi la un moment dat o foaie de plexic dinacela, se gaseau la magazin, dar era in mai multe culori pale, ca sa nu irite ochiul.
Si mi-am amintit, lampa era PL85, nu PL63!
Genial punctate anumite aspecte de atunci, multimim mult pt ce scrii 😊
Cu drag, Irina! Multumesc si eu!
❤️❤️❤️