Nu știu de ce, mereu mi-am dorit să ajut pe cineva. Nu ca să bravez ca o tembelă sau să cer anumite avantaje Divinității, ci așa, pentru că mi-era milă, pentru că mă gândeam: aș putea fi eu în locul respectivului, tata,  mama sau cine mi-e mai drag pe lume… Ferească sfântul! Ce s-o mai lungesc?

E o iarnă răpciugoasă, dușmănoasă și înfundată de troiene. Eu aveam zăpadă și-n nas și-n inimă! Nu vă mai zic cum se circula prin București. Locuiam în Ghencea, cu Răzvan. Într-o noapte, pe la unu și ceva, am ieșit să ne plimbăm (făceam adesea „acrobații” nocturne urbane și mentale!). Înotam prin nămeți, era o vijelie de nu puteai spune cum te cheamă!

-Unde mergem, noi, dom profesor? l-am întrebat pe partenerul meu care deja avea mustăți albe-albe.

-Hai spre 13 (Septembrie, n.m)…

-Hai!

Și mergem. Și mergem. Vântul: vâjjjjjjjjjjjjj, turbat! Îmi clănțăneau dinții în gură, dar aveam nevoie de aer. Să scap de blocuri și de ferestre! Cerul era negru deasupra noastră. Un capac de ceaun peste suflete. Trecem de cimitirul Ghencea militar, trecem și de cel civil și …. văd că se mișcă un troian la marginea trotuarului. Am vedenii sau mi se pare că tremură zăpada? În jur, întuneric. N-aveam halucinații. Era cineva acolo! Un om. Ne-am apropiat, l-am strigat. Auzea ca cucu-n gură! L-am scuturat de omăt. I-am luat pulsul. Ticăia ceva. Atunci a deschis ochii, și mi-a duhnit în față: puuuuuhuuu! Spirt!

Acum, o scurtă descriere: beat mangă, semiconștient, cam la 50 de ani, slab, cu echimoze pe obraz și îmbrăcat subțire, cam de septembrie. Nu părea boschetar. Avea cămașă albă. Mă rog, fusese…

M-am uitat prin jur. Un portofel gol, fără acte, probabil al fantelui semidegerat. I l-am vârât în buzunarul de la geacă. Ce să-i facem? N-aveam telefoanele la noi, ca să sunăm la salvare sau la poliție, iar pe străzi nici țipenie! Cum să-l lăsăm acolo?

Haidaaaa, sus! L-am strâns de pe jos ca pe un palton vechi și ud. Nu știu cum naiba se vărsa, efectiv! Când îl trăgeam eu de nădragi, îi cădea capul, când îi ținea gâtul Răzvan, i se înmuiau picioarele… și se frângea de la mijloc. A fost un chin să-l scoatem din mormanul de zăpadă unde înțepenise. Auzeam cum îi trosnesc oasele și geaca din imitație de piele care se făcuse scoarță pe bietul amărât.

L-am apucat eu dintr-o parte și Răzvan din alta. Cetățeanul turmentat nu-și mișca picerele, le lăsa, așa, să-i flencăne. Tot greul era pe umerii noștri. Afară, se întețise vântul și ninsoarea era ca un bici peste obrajii noștri. Bărbatul de care trăgeam a început să geamă, apoi să plângă…Îmi era o milă cumplită, mă gândeam că l-a jefuit cineva, că l-a bătut și că acasă îl așteptau trei copilași triști, o soție șomeră, cu șorț în față, gospodină impecabilă, plus o mamă înlăcrimată, bolnavă la ochiul stâng de cataractă…

-Băi, nene! Tu ești capie rău cu anormalii și boschetarii tăi! Ăsta, dacă se trezește din beție, ne ia și la bătaie!, aud the voice of my husband care mă trezește din visarea lirică și dramatică, bună pentru o scenetă șuie a brigăzii artistice de la uzina Ciocanul răsunător…

Dar nu! Trebuia ca omul sărman să ajungă acasă, în sânul cald și ocrotitor al familiei, să i se da toate îngrijirile necesare. Așa că am strâns din dinți și l-am cărat mai departe. Frate! La o primă vedere părea slăbănog, dar dacă se lăsa moale, simțeam că-mi ies ochii din cap. Era ca un sac de CM 11! Mai greu!

-Hai să-l târâm, zic udă fleașcă de transpirație și zăpadă.

L-am luat, eu de-o mână, Răzvan de cealaltă.

După o stație de mașină mi se părea că trag de 10 saci de ciment care respiră și put a alcool. Se pișase pe el, muuult, Bistriță era!

-Ce- a băut ăsta? Bere? Vin? Genocid?, se întreba Răzvan.

Ne opream din când în când. În dreptul cimitirului Ghencea militar, individul, că nu pot să-i zic altfel, vorba lui Băieșu, a început să-și revină. Bolborosea înjurături, auzeam frânturi de „…`rții mă-tii” și jigodia dracului”.

Sper că nu pe noi ne înjură! Mi-am făcut curaj și m-am luptat mai departe. Ajungem, slavă cerului, la primele blocuri.

-Îl băgăm într-o scară și-l lăsăm acolo, că mor! Îmi pocnește capul, spune Răzvan.

Sunt de acord. Acolo e mai cald și…Nu-mi termin gândul, că mă trezesc cu un pumn în pulpă. Omul pe care-l salvasem de la o moarte sigură, mă lovea…

-Păi, ce faci, omule? Dai în mine?, îl întreb. Te cărăm ca pe un nesimțit în spate și acum?

Și să vezi minune: bărbatul își revine aproape complet și începe să se scotocească prin buzunare. Dă de portofelul gol și îl apucă pandaliile. Urlă, sare la bătaie, ne înjură de mame, tați, Dumnezei, sfinți, neam și rasă…

„Mi-ați furrrrrrat banii, da-ți-mi baaaanii!!!Unde mi-e banii, băăă? Și buletinu`…?”

Rămânem perplecși. Cum e posibil? Ne mai face și hoți!

Dintr-o scară de bloc, însă, coboară câțiva tineri care, probabil, se duceau să mai ia un rând de bere de la Piticu, un vestit comersant din cartier. Îl recunosc pe scandalagiu și-l salută:

-Ce faci, bre, nea Aurică? Iar ai băut fără sifon? Ha! Ha! Ha!

Îl știau!

Le-am explicat că l-am găsit înțepenit în zăpadă. Băieții au dat din mâini a lehamite!

-E un nenorocit! Așa face mereu. Bea banii familiei. Îl strânge lumea din boscheți și când vine acasă își bate nevasta și copiii, că are patru! Îi chinuie ca pe hoții de cai! Mai bine îl lăsați, dracu`, să crape, scăpam cu toții de el… Nu merită efortul!

Auzind că vorbim despre el, nea Aurică s-a pornit pe niște răgete animalice și niște înjurături greu de reprodus, că erau complicate și cu fracție!

L-am lăsat acolo. Frântă. Dezamăgită. Dezgustată. Aveam o mutră de păpușă cretină, roșie-n obraji ca o Matrioșcă, udă și tristă: o fetiță care n-a fost niciodată la Circ. Târam după mine sentimentul că făcusem ceva rău, că în loc să ajut, am stricat.

Azi, după atâția ani de la întâmplare, de fiecare dată când instinctul mă îndeamnă să întind o mână către cineva, ca să-l ajut, Răzvan, îmi zice:

-Aoleu! Să nu pățim ca atunci, cu Aurică bețivul!

DFM

Dacă ți-a plăcut ce ai citit pe blog, susține-mă, aici: RO28 RNCB 0318 0781 8893 0001

BIC RNCBROBU- Mateescu Daniela Cristina

Doar dacă vrei!

Mulțumesc!