În urmă cu vreo 25 ani am trăit o experienţă stranie şi absolut demenţială. Ca mai toate întâmplările mele.

Să vă zic ce-am păţit! Munceam mult, (ca și acum) stăteam ore în şir, nopţi şi zile, în faţa computerului, cu retina la ecran, cu degetele atât de lipite de taste şi mouse că, la un moment dat, le simţeam ca pe nişte prelungiri. Eram foarte obosită, înțepenită, și îmi cădea și părul. (Îmi cade și azi, noroc că se regenerează! Încă!)

Buricele degetelor, alea cu amprentele noastre unicat, la mine erau litere, şi enter-uri şi delete-uri, control-alt-uri şi control-S-uri. Simţeam că sunt făcută din circuite integrate, butoane, cifre, sârmuliţe, că nu mai am un encefal de Dana Fodor, născută în sectorul 8, pe strada Comana la numărul 52, ci un hard de 260 de Mega.

Amintirile mele erau un vraf de poze „salvate” pe ani, luni, subiecte. Toate conversaţiile pe care le aveam cu cineva erau, de fapt, culese de mine, în mine…

O să vă întrebaţi ce dracu’ făceam eu atâta la computer. Păi, scriam. Mulţi credeau că Dana Fodor e doar un pseudonim, şi că în spatele lui se hlizeşte un bărbat cu mustaţă, buze ude, chelie şi coşuri pe lângă urechi. Dar luau țeapă. Eram eu. Așa cum mă știți. (unii dintre voi!) 😉 

În vremea aia, poetică şi schizofrenică, scriam la ziare, la reviste pentru muieri visătoare, pentru Dinescu şi boii lui, (Muuu, hăis, boulene!) pentru îngeri și pentru draci, (Aminuț!) pentru „laci” sau pervertiţi. Oriunde. Aş fi putut scoate o carte de 200 de file în fiecare săptămână cu tot ce tastam.

Dar simţeam că o iau razna lejer, că mă duc încet, dar sigur, spre o lume cu fluturi din portocale albastre, lasere şi cămăşi de forţă din mătase verde. Nu mai puteam să fac nimic fără să gândesc computerizat în Microsoft Word. Unii anatomopatologi îşi taie propria friptură din strachină în formă de Y-grec, exact cum incizează morţii de la IML. Deformare profesională! Aşa făceam şi eu cu textele mele.

În mintea mea, care mesteca şi halucina, halucina şi mesteca, număram semnele, coloanele, tăiam şi aruncam porcăriile la Recycle bin. Aveam în sânge nu hematii, vitamine, vise, cafea şi globule albe, ci ghilimele, cratime, virguliţe, titluri şi intertitluri.

Problemele s-au accentuat atunci când aveam un lapsus, nu găseam un sinonim al vreunui cuvânt, un nume, o expresie intersantă, pe care aş fi vrut să o spun cuiva într-o discuţie.

Îm plus, fumam două pachete de Marlboro roşu pe zi. Aş fi tras în pulmon şi rogojină, ca deţinuţii politici de la Jilava, dar n-aveam.

Mă invitau prietenii la o bere şi-o alună? Ce credeţi că făceam? Dacă trebuia să mă duc la budă, tastam pe masă, „control A”, adică selectam textul convorbirii de până atunci, apoi făceam „control S”. Ca să nu „se piardă” ceva până vin, înţelegeţi? Vă jur că a fost adevărat!

Începusem să înnebunesc? Uăi! Şi, pe lângă toate nălucirile astea, aveam insomnii crunte, şi îmi cădea părul, frumosul meu păr lung, viguros şi roşcat, (am menționat mai sus!) din care „îngerii îşi făcuseră arcuş şi cântau seara”, cum îmi scrisese mai demult un coleg, nu-l știți voi.

Răzvan, prietenul meu pe atunci, şi-a dat seama că-mi sfârâie concafazoarele din cap şi că trebuie să intervină.

„Femeie, hai la un doctor! Să te cauți! Nu poţi să stai aşa!”

Am mers prima dată la un dermatolog. Păi, nu vă zisei că-mi cădea părul? Ăla, m-a privit plictisit prin lentilele groase ale beciucletelor, a plescăit şi mi-a dat o reţetă: Revalid, vitamine şi cică să las dracului ţigările şi computerul. „Ce vorbeşti, dom’le? Cum să las ţigările? Sau calculatorul? Și eu din ce-o să trăiesc?”
Ce să vă spun? Am înghiţit tone de Revalid. Puteam să pavez un bulevard cu pastile sau să tencuiesc o casă. Nimic. Acum aveam şi dureri crunte de stomac.

Am fost și pe la alţi doctoraşi. Am oprit niţel şi pe la IML, la ideea lui Răzvan, ca să văd cum arată plămânii de fumător, poate mă trezesc din prostie! Ha! Aiurea!

Părul tot îmi cădea, stomacul mă teroriza şi tastam litere din ce în ce mai des, pe orice, oriunde şi oricând.

„Hai şi la bioenergoterapeuţi!, m-a rugat Răzvan, disperat că-şi pierde viitoarea nevastă. Dacă nici la ăştia nu te faci bine, nu te mai las să te uiţi la BD în alertă și nici să suni la soneriile de pe strada Teodosie Rudeanu și să fugi!”

Am fost de acord, cu toate că nu-mi prea convenea situaţia.

Căutând prin presa vremii, am ajuns la o maestră internaţională Reiki şi Karuna Reiki, care ţinea lipite 18 linguri şi cuţite pe ţâţele goale, atrăgea pisicile ca un magnet şi cică, transforma apa plată în vin. Uuuu, ninooo-niiino! 

Maică-mea, biata, care se speriase teribil după ce m-a mângâiat odată şi a rămas cu jumătate din părul meu în palmă, a zis: „Ai grijă, Danieluţo, să nu fie din alea de beau pişat şi te pun să dansezi în pielea goală pe câmp!”

Neeah! Mama habar n-avea! Olea era o expertă! Mi-a propus o „metodă” simplă numită euritmie, care se baza pe ideea că anumite sunete pot influenţa benefic componenta astrală a organelor. Pacienţii rosteau anumite sunete timp de două sau cinci minute: I, E, O, U, A, şi SCH. Vă sună cunoscut? „I” era pentru creier, ochi, urechi, „E” – pentru gât, plămâni, „O” – inimă, „U” – organe abdominale, „A” – mâini şi picioare, „SCH” – era pentru relaxarea corpului. 

Trebuia să acţionez, ca să mă fac bine! Povestindu-i că sufăr de „calculatorită şi secretariat de redacţie” terapeuta Olia mi-a propus să combin mantrele hinduse cu metodele străvechi româneşti şi urina de fată mare băută dimineaţa înainte de răsăritul soarelui. Au! Băejnebun?

De unde era să fac rost de pipilică de fata mare? Şi nu eram lămurită: trebuia să-l beau sau să mă frec cu el pe cap? Olea nu mi-a spus nici da, nici nu… sau n-a înţeles întrebarea, că tot zicea: „haraşo, haraşo!”

În lipsa explicaţiilor am făcut „skip” peste pipi și am început să răcnesc silabe autohtone maramureşene de tipul hăuliturilor, hăău, hauliuuuu, și cam tot ce-mi trăsnea prin tărtăcuța-mi afectată. N-aveam un tulnic, dar Răzvan îmi promisese unul de 17 august, de ziua mea. Am urlat, hotărâtă întru vindecare, şi am aruncat Revalid-ul la coş.

Uraaa! Nu mă mai durea stomacul. „Bagă matale şî un suniet glissando, di jos în sus, pi ultima vocalî a cuvântului. Iefectili îs benefice pientru voşe şî larinji, producându-si masaji subtili asupra unor şentri şerebrali”, îmi indica Olea.

Mi se părea absolut corect. Terapeuta m-a pus să zic: mmmm! Un fel de murmur cu guriţa închisă. În acest fel se puneau în mişcare plămânii mei plini de tabac american. Miştooo! Mă vindec! Un sunet benefic pentru nervi şi glanda epifiză era „jjjjam”, iar pentru afecţiuni tiroidiene, Olea mă punea să folosesc binecunoscutul în lumea câinească: „hammm”! Ce vorbeşti domnule? „Şi scap de select all și control S?” am întrebat-o. „Scăpi, scăpi”! a zis ea, scărpinându-se cu pixul într-o ureche, singura cu care mă asculta vreodată.

Dar când a început să-mi plimbe o trompeţică pe coloana vertebrală, până jos, la linia fesieră, şi să sufle în ea ca dilia, am zis: „Halt! Ce dracu’ vrea asta să facă?” M-am sculat din pat şi am zbughit-o, cu nădragii-n vine. Trebuia să încerc altceva.

Ne-am dus, chiar a doua zi, la un alt cabinet special, undeva pe la Foișorul de Foc. Prin zonă!

„Experţii”, din maica Rusie, vindecau total orice dambla cu ajutorul albinelor şi al lipitorilor, prin metode străvechi, „tradiționali”.

Ce mai tura-vura! „Prafiesăr” Victor Numaiştiucum avea cinci diplome înşirate pe pereţi, 14 facultăţi, 27 de premii şi 14.000 de rezultate pozitive în rezolvarea problemelor de cădere a părului. Aici era de mine! Un alt serviciu oferit era „energizarea spirituală şi sexuală prin muzică”.

Intrăm. Înăuntru mirosea, nu știu de ce, a bășini resemnate și-a parfum de roze. Mai aşteaptau câteva persoane. Bărbaţi, în genere, doi dintre ei, leit Beavis şi Butthead.

O fătucă blondă îmbrăcată într-un hălăţel până la ovare ne pofteşte să aşteptăm „câtieva minuţăli”. Dintr-o cameră se auzea ceartă. Cineva striga: „Da’ puneţi lipitori din alea scârboase pe mine? Nuu, vă rog! Gata! Vreau să plec! Aaaaaaaa!” De undeva din pereţi se hlizea o muzichie de relaxare, cu clopoţei, valuri şi păsărele.

„Unde m-ai adus?, îl cert cu ochii tulburi şi maro ca şifonierul, pe Răzvan.

Din cabinet iese o pereche, un el şi o ea. Tineri. Femeia e roşie la faţă şi are privirea pierdută. El, cocoş, cam obezel, calcă împăcat. Răzvan, speriat, îl întreabă ce şi cum. Ăla răspunde imediat, de parcă ar fi fost tratat cu buline de fericire: „Mă sâmpt nemaipomenit! Sunt la a treia şedinţă şi nu-mi mai cade păru’, iar dăspre performanţili mele…. Ia zi, fă, lu’ domnu’!”

„Noua” putere sexuală a hipopotamului de bărbat se citea vag pe chipul femeii. Așa că doar am dedus…

O brună frumuşică, asistenta domnului Victor Numaiștiucum, îşi fâţâie sutienul prin faţa noastră, sanchi, ea caută ceva şi nu găseşte. Bărbaţii îi numără pistruii şi cad în extaz. Apoi, devuşca ne îmbie, pe ăştia care aşteptam în hol, cu păhărele de votcă. Sau lătrău. „Etă protokol!”, zice dezvăluind nişte incisivi superbi, porţelan curat! Bem!

Eu care nu beau decât bere, m-am cam codit, dar fata era așa de insistentă, încât… Am acceptat.

Hâc! Îmi iau foc limba, epiglota, esofagul, mă sufoc, dar în trei secunde mă relaxeeeez! Tii, ce bine e! Aş cânta şi aş da cu pumnu’-n masa de sticlă dintre noi. Zâmbim ca proştii, uitându-ne unul în fruntea celuilalt. Ne împrietenim cu Beavis şi cu Butthead. Acum înţeleg şi de ce râdeau ca imbecilii când am intrat noi. Erau la al treilea pahar.

Schimbăm cărţi de vizită, numere de telefoane, cine ştie când vom avea nevoie vreodată de un instalator, un faianţar, ne arătăm legitimaţiile, celularele cât o cărămidă, că aşa erau atunci, pozele din portofele: „Iete, asta-i nevastă-mea, Aurica, ăştia-s copiii, Ionuţ, Cerasela, Lavinica lu’ tăticu’, ăsta-s io pă şantier, da’ mai tinerel, tanti Lala dân Spania şi acilea suntem la bulgari, fuserăm în vacanţă, la Nisipurile dă Aur, frumoooos, nu ca la noi!”

Cu toţii suferim de ceva, mai ales de chelie. Nea Anton Birică, faianţarul (ăla de seamănă cu Beavis) n-are păr, erecţie, şi i s-au tocit unghiile până la os. De ce? Cică de la CM 11, ăla de lipeşte gresia. „Aiurea! îl tachinează Dobrică, (Butthead) şoferul de pe motostivuitoare. E dă la ipotenţă. Dă ştres! Să nu te sperii, îţi pune domnu’ doctor lipitori şi te înţeapă cu albine. Imediat îţi trece.”

Protocolul rusesc se menţine încă, probabil rezervele sunt suficiente. La al treilea pahar de albitură eu sunt mangă, încleştată definitiv. Mi-e rău. Mă uit cu un ochi la Răzvan, care râde mereu: ha, ha, ha!, victorios ca un HitlerJugend berlinez care a doborât 45 de Spitfire într-o singură zi.

Până să zic ceva, suntem chemaţi de dom’ „prafiesăr”. Rusul, un ăla slăbănog, înalt până la tavan şi insistent în gesturi, mă pune să mă întind pe un pat. Cu faţa în jos.

„Vreţ sî asistaţi şî dumniavoastrî? În şe calitati? Iesti soţu’ la don’şoara?!, îl întreabă el pe Răzvan, care abia se mai ţinea cu unghiile de tocul uşii.

„Dhaaa! Îhîîîîî, haa, hiii!”, bolboroseşte el evaziv, ştergându-se de lacrimi cu mâneca.

Şedinţa de hirudoterapie începe. Omul mă pune să mă dezbrac. „Aoleu! Nu-s epilată!”, mai apuc să gândesc cu singurul crac de neuron nemagnetizat încă, de votca asistentei. Dar ce mai conta? Dau textila jos, şi mă expun. Răzvan face din gură ca un Stuka (Sturzkampfflugzeug = bombardier în picaj). Dom’ doctor Victor îmi vede tatuajul de pe umăr şi exclamă indignat, de parcă ar fi zărit o svastică: „Da’ şe sî viedi la matali pi peli? Di și ti-ai tatuat?”

Rusul clatină din cap: „Din prișina aiasta ai prablieme cu păru’! Şini ti-a tatuat ţ’-a atins nervii chelii, nervi care corespundi cu creeru’ şî aura organismului. Îţi înhig acuşica o lichitoari pi şăli, ş-ai să viezi şî ghini va hi dup-aşeia!”

Aaah! Când „dom’ prafiesăr” m-a pişcat de cur şi de scalp cu lipitorile şi albinuţele lui s-a lăsat pâcla în mintea mea. Am aţipit beton. Nu ştiu cum şi cine m-a îmbrăcat. Şi nici cât am stat, aşa, cu viermii în păr şi pe şira spinării. Capul îmi bubuia şi abia respiram.

La plecare, după ce am plătit, nu-mi mai trebuiau  ţigări. Voiam doar să scap vie.

Cert e că mi-am revenit, nu pot să vă explic prin ce minune şi cum. Că nu ştiu. De la votcă, de la albine? Habar n-am. M-am potolit.

Într-o zi, însă, m-am întâlnit cu unul dintre cei cu care ne împrieteniserăm pe hol, înainte să intrăm la domnu’ Victor. Aaaa, și ce mi-a mai povestit! Cică nea Anton Birică, faianţaru’, a avut mari probleme cu… erecţia, după ce rusnacul i-a înfipt vreo cinci albine şi trei lipitori în puţă. A strâns din măsele omul, a înghiţit, dar după o săptămână de suferinţă şi priapism s-a dus peste dom’ prafiesăr şi i-a ars câteva carabe muncitoreşti peste botul ăla sovietic, de i-au mers fulgii.

„Victore, Victore! Îţi turti Birică facultăţile!”, mi-am zis, răsuflând uşurată, gândindu-mă la Marin Preda, la Moromeții lui și-ntr-un final la mine, că am scăpat atât de ieftin…

Dana Fodor Mateescu- 2002

Dacă ți-a plăcut ce ai citit pe blog, susține-mă, aici: RO28 RNCB 0318 0781 8893 0001

BIC RNCBROBU- Mateescu Daniela Cristina

Doar dacă vrei!

Mulțumesc!