Zilele începutului de iulie mă apasă mereu cu genunchii pe piept. Îmi aduc aminte de mama…

Era o caniculă leșioasă, aerul frigea, iar mama, mama mea, frumoasa mea Albă-ca Zăpada, își trăia ultimele clipe de agonie pe lumea asta. Probabil unica.

Îmi amintesc cum își dorea, sărmana, să plouă. „Mi-e cald. Îmi vine să-mi dau pielea jos de pe mine…Nu pot să respir, Dani! Parcă am sute de găuri în plămâni…și gura uscată. Nu vreau să plouă mult, doar zece minute. Atât. Zece minute. Să toarne cu găleata. Să-mi răcorească suferința. Of! În altă viață aș vrea să fiu ploaie. Dacă există altă viață…”

O ștergeam cu o batistă pe frunte, îi dădeam să bea apă, tremuram, na!, îmi părea rău și îmi era milă. Mama deschidea gura. Atunci îi vedeam rănile din interior. Mama era o fântână părăsită. Secată…Cu răni adânci, sângerânde, pe ghizduri și pe ziduri.

Pe 5 iulie, când mama se afla în ghearele celor mai devastatoare chinuri pe care le-am văzut vreodată, era o căldură incredibilă în oraș, iar oamenii mișunau ca furnicile peste tot, respirând aer fiert.

Pe 7 iulie 2012 mama ar fi împlint 65 de ani. Mi-am zis că am să-i fac cel mai frumos cadou din viața ei: un fel de ploaie și…morfină. Multă morfină, ca să n-o mai doară. Ploaia voiam s-o aduc eu în camera ei, un lighenuș și o batistă erau suficiente. Morfina, însă, trebuia adusă de departe. Ca aurul. Ca cocaina. Și cu bani, pentru că oncologul la care se ducea mama a refuzat să-i prescrie.

În fine, la o temperatură de peste 40 de grade Celsius, am plecat după morfină. Blocurile frigeau, asfaltul era moale, autobuzele pufăiau abia târându-se. Bucureștiul meu se dezbrăcase în țâțele goale și, gol-goluț, căuta ca disperatul un loc la umbră, să se mai răcorească. Ploaia stătea pitită sus, în cer, departe, departe, nici gând să apară.

Eram cu Andrei, care avea 5 ani și nu înțelegea de ce țipă mămăița, de ce-și mușcă mâinile până la sânge, de ce nu ajungem într-un parc, să ne dăm în leagăne și mergem așa, ca nebunii prin călduri căutând ce?! „Unde mergem noi, Muchițo?”

Pe la Unirii i s-a rupt o săndăluță în așa hal, încât am fost nevoită să-l car în brațe tot drumul până la Piața Traian și înapoi, în Pipera. Mi-a fost greu. Voi știți ce greu e să-ți ții plânsul în piept, să nu izbucnești în urlete pe stradă, să tragi în tine totul, ca să nu sperii un copil isteț și nevinovat. Știți, sunt sigură.

Am ajuns unde era eliberarea durerilor, am luat o rețetă, apoi m-am întors la o farmacie de la Unirii. N-aveau morfină. Trebuia comandată. „Mama suferă, întelegeți??? Suferă, vreau să-i fac cadou de ziua ei liniștea și ploaia!!!”

Farmacista mă privea năucă. O femeie care transpira lacrimi, în brațe cu un copil care se agita și el, îi cerea tâmpenii. „Mâine, doamnă! Mâine!!! Nu ținem morfină, de regulă!” Mâine…Mâine…Mâine…

Mama a închis ochii chiar în noaptea aia. N-a plouat și n-am mai apucat să-i aduc ploaia în cameră, și nici cadoul de ziua ei. Am îngropat-o chiar pe 7 iulie, când s-a născut ea.

Atunci m-am certat rău cu ploaia, n-am vrut să mai aud de ea, am vrut s-o păruiesc, să-i trag șuturi, să-i rup țoalele de pe ea. O ticăloasă.

De fiecare dată când venea, n-o mai băgam în seamă, îi întorceam spatele. Ea, vinovată, mă ploua frumos, mă mângăia, „hai, mă, fată, că n-am putut să vin atunci, știi tu ce viață grea am eu? Nu pot să fiu peste tot. Nu pot. Plec să ud la mama ta…”

Apoi, cu timpul, am iertat-o, că prea mult îmi plăcea, nebuna. Are și ea dreptate până la urmă.

Și, de fiecare dată când plouă la început de iulie, știu că plouă pentru mama. Ploaia e mama mea.

Dana Fodor Mateescu