Dacă ar fi să spun că există un tip de comportament pe care îl detest, acela ar fi zgârcenia dusă la extrem, însoțită de încercarea de a obține totul la un preț cât mai mic. Nu mă refer la oamenii care negociază decent, ci la cei care par să transforme fiecare tranzacție într-o ocazie de a-l păcăli pe celălalt.

Să vă povestesc două pățanii care mi s-au întâmplat de când comercializez obiecte.

Am început să fac asta pe la 13 ani. Vindeam haine, telefoane și tot felul de lucruri, mai degrabă din pasiune decât din dorința de a face bani. Îmi place să găsesc un obiect la un preț bun, uneori chiar stricat, să-l recondiționez și apoi să-l vând la un preț decent. Pentru mine, satisfacția vine și din faptul că am reușit să-i dau o nouă viață. Nu e bișniță, așa cum ar putea crede unii. E un hobby din care încerc să scot ceva frumos și util.

Când cumpăr ceva de pe OLX sau de pe alte platforme de acest fel, nu obișnuiesc să negociez nici măcar un leu, dacă prețul mi se pare corect. Ba chiar am plătit mai mult decât cerea vânzătorul atunci când am văzut că obiectul era într-o stare impecabilă și își merita banii. În schimb, am întâlnit destui oameni pentru care negocierea pare să însemne cu totul altceva: să tragă de preț până când vânzătorul cedează, chiar dacă oferta inițială este deja foarte bună.

Un iPhone aproape impecabil și o negociere de necrezut

Acum vreo doi ani, aveam mai multe telefoane și am decis să vând un iPhone XS Max, varianta cu cea mai mare capacitate de stocare. La vremea lansării, un asemenea telefon costa aproximativ 6.000 de lei. Evident, după câțiva ani, nu mai putea valora nici pe departe atât, însă anunțurile de pe OLX pentru modele similare se situau, în general, la peste 1.000 de lei.

Eu l-am pus la 800 de lei. Voiam să-l vând repede și eram convins că prețul era mai mult decât rezonabil.

Au început să curgă mesajele. Unul mă întreba dacă nu i-l dau cu 500 de lei. Altul îmi propunea un schimb cu un iPhone spart, cu trei generații mai vechi. Un altul venea cu un Samsung cu cinci generații în urmă. Și tot așa.

Nu era prima dată când mă confruntam cu asemenea oferte. Aproape orice obiect aș fi încercat să vând, apărea cineva care considera că prețul meu era prea mare, chiar și atunci când piața spunea contrariul. Cei care vând pe OLX știu probabil foarte bine despre ce vorbesc.

La un moment dat, însă, am primit un mesaj diferit. Omul negocia doar 50 de lei. În comparație cu toate celelalte oferte, părea chiar rezonabil. Am discutat și am stabilit să ne întâlnim. Dar negocierea de acasă nu s-a potrivit e cu cea din oraș

Trebuia să merg eu până la Piața Unirii. Nu a vrut să se vadă cu mine undeva mai aproape, așa că am acceptat și am pornit la drum.

Când am ajuns, am văzut de la distanță două persoane care mi-au dat imediat de gândit. Nu vreau să fac judecăți despre oameni doar după înfățișare, dar ceva în atitudinea lor m-a făcut să mă pregătesc sufletește pentru o negociere dificilă.

M-am apropiat. Nu aveam de gând să dau înapoi.

Telefonul era într-o stare excelentă. Pentru 800 de lei, era o afacere foarte bună, iar eu știam asta. Chiar și astăzi regret că l-am vândut.

Dar, imediat ce au început să-l examineze, a început și circul.

Au strâmbat din nas. Mi-au spus că găsiseră în altă parte un telefon mai ieftin și mai bun. Au descoperit și o zgârietură atât de mică, încât abia o observai, dar care, dintr-odată, devenise un defect capital. Tot ce fusese acceptabil în momentul în care stabiliserăm întâlnirea devenise, în câteva secunde, un motiv pentru a reduce prețul.

Am înțeles atunci că cei 50 de lei pe care voiau să-i negocieze inițial nu reprezentau decât începutul. Și am cedat. De la 800 de lei, am ajuns la 400.

Jumătate din prețul cerut. Pentru un telefon pe care îl pusesem deja sub prețul multor anunțuri similare.

Aș putea spune că am fost naiv. Aș putea spune că trebuia să plec. Probabil că așa ar fi fost cel mai bine. Numai că aveam nevoie de bani și, uneori, când ai nevoie de bani, nu-ți mai permiți luxul de a refuza o tranzacție proastă.

M-am întrebat de multe ori după aceea ce au simțit cei doi când au plecat cu telefonul. Au avut satisfacția că au făcut o afacere extraordinară? S-au simțit mai deștepți pentru că au reușit să obțină un obiect bun la jumătate din prețul cerut?

Sau s-au bucurat pur și simplu că au reușit să-l facă pe un puști de 16 ani să cedeze?

Nu mă deranjează că cineva cumpără ieftin. Nici că negociază. Mă deranjează momentul în care negocierea încetează să mai fie o discuție între doi oameni și devine un joc în care unul încearcă să-l învingă pe celălalt, profitând de situația lui.

Iar eu, după întâlnirea aceea, am rămas cu sentimentul că nu pierdusem doar 400 de lei din prețul pe care îl consideram corect. Pierdusem și o parte din încrederea pe care o aveam în oamenii cu care făceam astfel de tranzacții.

O pereche de adidași și o surpriză plăcută

Din fericire, nu toate întâlnirile de acest fel se termină la fel. Am avut și o experiență care mi-a arătat că există oameni pentru care corectitudinea valorează mai mult decât satisfacția de a obține o reducere.

Aveam la vânzare o pereche de adidași Rick Owens, pentru care plătisem 2.800 de lei. Îi pusesem pe OLX la 1.000 de lei.

Știu că multora li se poate părea exagerat să dai atâția bani pe o pereche de încălțări. Dar eram tânăr, îi cumpărasem din banii munciți de mine, inclusiv din bursa școlară, și pentru mine aveau o valoare aparte. Nu obișnuiesc să cheltuiesc prea mult pe haine, însă perechea aceea fusese ceva special.

Din păcate, după ce i-am purtat o vreme, am ajuns din nou într-o situație în care aveam nevoie de bani. Așa că am decis să mă despart de ei.

Mi-a scris un băiat. A fost prompt și mi-a spus că vrea să-i cumpere. Pe OLX existau și alte perechi la prețuri mai mici, dar el nu a încercat să negocieze nici măcar un leu. Poate părea un detaliu neînsemnat. Pentru mine, nu era.

Am stabilit să ne întâlnim.

Când a apărut, mi-am făcut imediat o impresie bună despre el. Avea cam 18 ani, o privire caldă și un zâmbet frumos. Era însoțit de iubita lui, care mi-a lăsat aceeași impresie plăcută.

Ne-am salutat, i-am arătat adidașii, iar el i-a luat fără să înceapă să caute defecte sau să-mi explice că găsise ceva mai ieftin în altă parte. Mi-a dat toți banii, exact cât cerusem.

Fără teatru. Fără încercări de a mă face să mă răzgândesc. Fără să transforme întâlnirea într-o luptă pentru fiecare leu.

Pur și simplu, s-a ținut de cuvânt.

„Să-i porți sănătos!”, i-am spus.

Mi-a mulțumit, iar tranzacția s-a încheiat.

Am plecat de acolo cu o stare de spirit cu totul diferită de cea pe care o avusesem după întâlnirea de la Unirii. Nu pentru că făcusem o afacere mai bună, ci pentru că avusesem de-a face cu un om care nu simțise nevoia să mă pună într-o situație neplăcută pentru a obține ceea ce își dorea.

Poate că băiatul acela nici nu și-a dat seama cât de mult am apreciat felul în care s-a purtat. Pentru el, probabil, a fost o tranzacție obișnuită. Pentru mine, a fost dovada că lucrurile pot funcționa și altfel.

La urma urmei, despre asta ar trebui să fie vorba atunci când cumpărăm sau vindem ceva: două persoane care au un interes comun și care pot ajunge la o înțelegere fără să încerce să se păcălească una pe cealaltă.

Nu trebuie să plătești mai mult decât valorează un obiect și nici nu ești obligat să accepți primul preț cerut. Dar există o diferență între a negocia și a profita de cineva. Între a face o afacere bună și a pleca mulțumit pentru că ai reușit să-l faci pe celălalt să piardă.

Cele două întâlniri m-au învățat ceva ce nu apare în niciun anunț de pe OLX: prețul unui obiect se negociază, dar felul în care te porți cu omul din fața ta spune ceva despre tine.

Iar dacă mă întrebați pe mine, prefer să pierd câteva sute de lei decât să câștig o afacere și să las în urmă sentimentul că am profitat de cineva. Banii se câștigă și se pierd. Felul în care îi tratăm pe ceilalți rămâne.

Andrei Cristian Mateescu 30 octombrie 2026

Acest blog nu este susținut de o echipă, de o instituție sau de un mecanism constant de finanțare. Este doar un spațiu mic, personal, care există prin timpul și energia puse aici, în liniște. Scriu eu, mama, tata și, uneori, prietenii.

Din când în când, foarte rar, se întâmplă ca unii cititori să aleagă să trimită o mică contribuție. Nu este ceva constant și nici nu trebuie să fie. Este mai degrabă un gest discret, spontan, de încurajare. Și pentru astfel de gesturi există o recunoștință greu de pus în cuvinte. <3

Scriu când pot, cum pot, cu gândul că undeva, cineva citește și găsește măcar un fir de sens, de emoție sau de pauză bună în ziua lui.

Dacă simți vreodată că acest loc ți-a fost aproape, chiar și pentru câteva minute, și vrei să susții existența lui, poți face asta printr-o contribuție voluntară. Nu este o obligație, nu este o condiție și nu schimbă în niciun fel accesul la conținut.

Este doar o formă de a spune „continuă”. Atât.

Dacă v-a plăcut ce și cum am scris, mă puteți încuraja aici:

Andrei Cristian Mateescu

RO63 RNCB 0072 1669 3782 0001

Mulțumesc!