Am citit zilele astea foarte multe texte despre cazul copilului de 13 ani care și-a înjunghiat profesoara și am descoperit destule lucruri ilogice scrise de „oamenii maturi”, adulți trecuți prin viață, care n-aveau nicio legătură cu situația și niciun sens. Unii îi acuză pe părinți, alții acuză internetul, statul român și conducerea țării.

Așa că am zis să-mi spun și eu părerea, care, mai mult ca sigur, e mai aproape de motivul real al faptei.

Pe TikTok, în special, sunt foarte multe conturi făcute, în general, de adolescenți și copii care idolatrizează alți adolescenți din diferite țări, responsabili pentru atacuri armate în școli sau crime în masă. Îi divinizează, îi glorifică. Îi admiră.

Iar unii dintre ei duc lipsă de aprecieri, de recunoaștere. De validare. Nu cred că are neapărat vreo legătură cu neonazismul, cum crede lumea. Faptul că băiatul ăsta de 13 ani avea inscripții naziste prin cameră sau pe contul lui, nu înseamnă automat că știa ce reprezintă cu adevărat. Așa a văzut el pe net și copiază. E o modă printre tineri.

Nu cred că părinții lui sunt îmbrăcați în haine legionare și când vin acasă de la muncă fac salutul nazist în loc de bună ziua. Eu consider, poate, și e posibil să greșesc, că nu au discutat suficient cu el. Copilul a interpretat tăcerea lor ca o aprobare. Și de aici… știți ce a urmat.

Băiatul, pur și simplu, a preluat mai multe idei de pe internet și, în mintea lui, s-a gândit că, dacă va face ceva asemănător, va ajunge să fie recunoscut și contul lui, redistribuit de alții, exact cum a făcut și el cu cei pe care îi idolatriza.

Din păcate, este și el privit de unii ca un „erou”. Dar nu e! Și va trebui să plătească pentru ceea ce a făcut.

Internetul este plin de mizerii, dar nu cred că ar trebui oprit accesul la el. Până la urmă, ceea ce vezi în online poate fi și o ocazie de a învăța cum să gestionezi anumite situații din viața reală, dacă ai parte de îndrumarea potrivită.

Din punctul meu de vedere, unul dintre cele mai importante lucruri pe care le pot face părinții, pentru a reduce riscul ca propriul copil să ajungă să facă o astfel de faptă, este să păstreze o relație bună și deschisă cu el și să-l învețe să facă diferența dintre normal și anormal, dintre bine și rău. Cu cât învață mai devreme să înțeleagă lumea din jurul lui, inclusiv lucrurile rele care există în ea, cu atât va avea mai multe șanse să știe cum să reacționeze și să ia decizii singur pe viitor.

Cred că toți ne naștem cu anumite instincte agresive, cu impulsuri care țin de supraviețuire, de vânătoare sau chiar de violență. Probabil că mulți oameni s-au gândit măcar o dată în viață la lucruri pe care nu le-ar face niciodată în realitate. Important este cum gestionăm astfel de gânduri, cum învățăm să facem diferența dintre un gând și o faptă și cum ne construim o limită peste care să nu trecem. Asta ar trebui să învețe un copil, nu doar să i se interzică total accesul la rețelele sociale. Pentru că, așa cum găsești acolo foarte multe lucruri rele, poți găsi și foarte multe informații utile și lucruri bune, mult mai ușor decât în multe alte locuri.

Nu există o singură metodă de educație care să funcționeze pentru toți copiii. Știu că sunt mulți părinți speriați de lucrurile care se întâmplă și că le este frică să nu-și piardă copilul sau să nu ajungă într-o situație asemănătoare. Dar tocmai în momentele astea, când apare panica, cel mai bine este să discute cu el, să se apropie de el și să încerce să înțeleagă ce gândește și ce simte, nu să recurgă la violență sau să-i interzică lucruri doar pentru că așa spun unii oameni că ar fi mai bine.

Un copil ar trebui să știe că poate vorbi cu părinții lui inclusiv despre lucrurile urâte pe care le vede pe internet, despre gândurile pe care le are sau despre situațiile pe care nu le înțelege, fără să-i fie frică de reacția lor.

Pentru că, până la urmă, nu poți controla tot ce va vedea sau va întâlni în viață, dar îl poți învăța cum să gândească, cum să discearnă și cum să aleagă ce fel de om vrea să fie.

Andrei Cristian Mateescu 29 octombrie 2026

Acest blog nu este susținut de o echipă, de o instituție sau de un mecanism constant de finanțare. Este doar un spațiu mic, personal, care există prin timpul și energia puse aici, în liniște. Scriu eu, mama, tata și, uneori, prietenii mamei.

Din când în când, foarte rar, se întâmplă ca unii cititori să aleagă să trimită o mică contribuție. Nu este ceva constant și nici nu trebuie să fie. Este mai degrabă un gest discret, spontan, de încurajare. Și pentru astfel de gesturi există o recunoștință greu de pus în cuvinte. <3

Dacă simți vreodată că acest loc ți-a fost aproape, chiar și pentru câteva minute, și vrei să susții existența lui, poți face asta printr-o contribuție voluntară. Nu este o obligație, nu este o condiție și nu schimbă în niciun fel accesul la conținut.

Este doar o formă de a spune „continuă”. Atât.

Dacă v-a plăcut ce și cum am scris, mă puteți încuraja aici:

Andrei Cristian Mateescu

RO63 RNCB 0072 1669 3782 0001

Mulțumesc!