Uniplus – de dimineață- e ca pâinea cu dulceață!

Drumul meu în presa bucureșteană a început cu radio Uniplus. Cătinel, cătinel, dar și în mare gonetă uneori. 1994. Românii abia se dezmeticeau, deschideau ochii către viață, încercau să dea jos de pe ei comunismul…așa cum te speli pe picioare după ce ai umblat mult desculț prin noroi.

Eram studentă în anul I la FJSC și nu că nu-mi ajungea bursa, dar chiar voiam să lucrez, să fiu jurnalist, să cunosc personalități din toate domeniile, să rup lumea-n două și să mi-o agăț la urechi, pe post de cercei zăngănitori.

Pe vremea aia, iubeam radioul. De stat sau particular, pe frecvențe ultrascurte sau medii. Mă îndrăgostisem total de el, îl urmăream ca o obsedată pe toate undele posibile și-mi doream o relație absolută cu el. În primul rând, profesională!

Speram să vorbesc acolo, să fac relatări, interviuri, emisiuni, să aduc veselie, imaginație și informație. Mă credeam un soi de eroină spontană, care descoperă subiecte senzaționale prin București sau pe sub el. Mda. Sub pielea orașului meu se petreceau multe, ca și în ziua de azi…

La sfârșitul anul I trebuia să facem practica în mass-media. Televiziune, presă scrisă sau radio. Singuri ne găseam câte un locșor, unde, dacă eram corespunzători din punct de vedere profesional, puteam să ne și angajăm. Colegii mei s-au sfătuit între ei, s-a dus cât doi, câte trei ba pe la ziarele sportive, băieții în special, ba la Libertatea, Cronica Română, Evenimentul Zilei, Radio România sau la TVR.

Eu am ales radio Uniplus. 69,8 FM. Favoritul meu. Când aveam timp, ascultam toată ziua emisiunile transmise din sediul situat în strada Latină.

Aaa, păi vă amintiți voi cum era Uniplusul in anii 90? Cel mai bun și mai spectaculos din București! Cu unii dintre cei mai buni jurnaliști și producători de emisiuni și programe.

Mi-erau dragi, dar nu-i cunoșteam încă: Diana Zinger, Mircea Radu, Toti Marinescu, Dani Klinger, Iulian Toma, Ovidiu Nahoi, Mihai Simionescu, Matei Vîrtosu, Beatrice Popa, Bogdan Tomulică, Vali Andronescu, Bogdan Șerbu, Bobby Torok, celebrul Bobby Torok…

Timidă ca un melc, am sunat într-o zi la redacție. A răspuns Matei. Matei Vîrtosu. Redactor la știri. Mi-a zis să vin de luni.

În prima zi a săptămânii, cu pletele-n vânt, cu bocancii negri, o cămașă-n carouri și o fustă lungă, eram în fața interfonului de la Uniplus. Am apăsat pe un buton care lilăia: lilililili! Știți cum îmi bătea inima? Se urcase, nebuna, în gură, în limbă, în măseaua de minte, care-mi rupsese gingia și pulsa dureros, ca o tâmpită. Abia am vorbit. S-a auzit un „clac”, și ușa s-a deschis. Am urcat scările din lemn. Gizăs, ce-i aici? Fiecare treaptă scârțâia.

Sus, o mansardă care mirosea demențial a lemn, a Pepsi-Cola și-a hârtie veche. Un culoar din lemn, cu balustrada pe dreapta și mai multe încăperi pe stânga.

-Salut! Io-s Matei!

-Dana…

-Hai să-ți arăt redacția, până vine Toti! El e șeful, mi-a zis vesel ca un cintezoi.

Redacția era mică-mică, o cutiuță lipită de redacția DJ-ilor și de studioul de unde se transmiteau emisiunile și știrile. Birouri, un ventilator și, pe perete, un gemuleț vertical. Computere vechi, 286, o imprimantă care zbiera, de ziceai c-o taie cineva cu lama și un mixer, plin cu butoane, unde redactorii își editau emisiunile, relatările, știrile, vox-pop-urile.

Matei era un tip haios. Blonduț ca o floare-a-soarelui, zâmbea mereu și avea vorbele la el. Mi-a explicat ce și cum, mi-a făcut o cafea, a dat puțin și pe masă, eu mi-am vărsat-o conștiincioasă pe piept, așa cum îmi stă mie bine.

-Și ce vă învață pe voi la facultatea aia de jurnalism?

M-am cam enervat, dar până să-i răspund, a apărut pe ușă alt băiat. Andrei Dumitrescu. Simpatic, mai blond decât Matei și graseiat. Când a venit redactorul-șef, Toti adică, i-am fost dată în primire:

-Ai grijă de ea! E boboacă, face practică la noi, poate o și angajăm, dacă se ține de treabă.

Apoi am făcut cunoștință cu ceilalți membri ai redacției: Mihai Simionescu, Beatrice Popa, Elena Lulea, Ovidiu Nahoi, Bogdan Ene, Rareș Florescu, Cristi Balaci, Bogdan Tomulică, redactor la sport. O echipă de profesioniști, oameni cu dragoste de meserie. Pitic, adică Oana Popa, pe care o pup chiar în clipa asta în gând, era la butoane și ne striga, mereu, să venim LA ȘTIIIIIIRI, pentru că, de multe ori, redactorul de serviciu mai întârzia puțin… Imprimanta, graba, uitarea. Pitic ne-a ajutat de fiecare dată. Ce vremuri!

Andrei Dumitrescu a fost primul om din radio, care m-a învățat cum să-mi editez materialele, să înregistrez, să vorbesc și să-mi dozez respirația când citesc în direct, cum să „iau” Mediafax-ul (fluxul de știri). El mi-a pus…butoanele în mână! Am bătut Bucureștiul în lung și-n lat împreună. Am fost la mitinguri, la conferințe de presă, lansări de carte sau de discuri, am fost la concerte și vernisaje. Am mâncat Eugenii și-am băut Brifcor rece. Ne-am distrat, dar am și muncit.

În cele din urmă, spre bucuria mea, Toti Marinescu și Dani Klinger m-au angajat ca reporter la redacția de știri. Îmi venea să chiui, eram mândră și pluteam. Mergeam și la facultate, lucram și la radio. Nu era ușor. Dimineața aveam seminarii și cursuri, apoi fugeam cu autobuzul 336, în centru. Răbdam de foame și de sete, mă dureau picioarele până la os, seara, dar eram jurnalistă și asta mă făcea cea mai fericită fată din lume.

Când Toti Marinescu mi-a propus să fac matinalul alături de Andi (din păcate i-am uitat numele de familie) era să leșin de emoție. Am acceptat imediat, chiar dacă trebuia să mă trezesc la patru dimineața. Îmi plăcea la nebunie!

Cum arăta Bucureștiul meu în 1994? Cu totul altfel decât acum. Era frumos, dar cam tulburat la creier, cu mulți nebuni pe străzi, oameni fără casă și copii care trăgeau pe nas aurolac și spălau mașini în intersecții.

Bucureștiul respira sub influența fenomenului Pieții Universității și a Golaniei, avea ziduri care „vorbeau”. Oamenii erau împărțiți în „trădătorii drogați ai lui Rațiu și ai lui Câmpeanu” și „oamenii de bine ai lui Ion Iliescu”.

În centru, descopeream inscripții uluitoare – cine își amintește de asta știe despre ce vorbesc- care mă fascinau. Mai ales alea cu „Allz Dam”! Peste tot erau nelipsitele: Jos Ceaușescu!, Jos Iliescu! Jos PDSR!, Jos comunismul!, “NU VĂ FIE FRICĂ, ILIESCU PICĂ”, Comunist, te-aș scuipa, dar mi-e rușine de mine, nu de tine!, replici și nemulțumiri, pe care oamenii sătui de minciuni, de mizerie și de trădători, le scrijeleau pe trupul capitalei.

Vă amintiți de celebrul graffiti „Allzdam”- All is damned? Cuvinte-cheie care apăreau pe stâlpii de electricitate, în autobuze, la metrou sau pe pereți? „Ergonomia ratării induse parțial, Allzdam- logica trancenderii ratării induse, Allzdam- în ciuda comunicării, Allzdam – Altceva!, Allzdam- Hrană!, Allzdam- Da` tot degeaba!, Allzdam- elogiul potențialului ca atare, Allzdam- implozia personalității…moartea indiferenței și elogiul detașării”.

La un moment dat, chiar am realizat un material radiofonic cu subiectul ăsta, dar pentru că nu am reușit să dau peste autorul acestor texte de stradă, autor care a vrut să transmită ceva, cu siguranță (cucu Internet, cucu you tube sau alte rețele sociale), am făcut un sondaj printre studenți și bucureștenii de prin centru. Unii erau convinși că cei care au scris sunt sataniști. Eu nu credeam asta și nici acum nu cred! Bănuiesc, mai degrabă că e vorba despre transmiterea unor idei filosofice, care n-au nicio legătură cu dracu` și crucea întoarsă. Mă rog, a rămas un mister și în ziua de azi.

De la Romană și până la Unirea, Bucureștiul purta la piept o salbă de tarabe și tărăbuțe, măsuțe și scăunele, la care micii și minunații întreprinzători, de atunci, vindeau casete audio, video, tricouri cu Metallica, Judas Priest sau Ozzy, curele cu ținte și inele, brățări și lanțuri, geci de motor sau de blugi, pixuri și gume de șters, flori, coroane de mort, pateuri cu brânză dubioasă și Eugenii, ciocolată și mandarine ieftine, ciordite de prin trenuri, Brifcor și Coca-Cola, clătite la tavă (era o fată pe la Patria), din nou casete, dar cu muzică pop (Madonna, Michael Jackson sau Ace of Base cu hitul „All That She Wants”, melodie care se auzea la toate gurile de metrou unde erau tarabe) și manele clasice (Vali de la Bărbulești, Dan Ciotoi, Albatros sau  Naste din Berceni- atâta am reușit să rețin). Era o nebunie!

Din când în când, mai trecea câte-o Salvare țipând, o mașină de Poliție, care chiuia ca la nuntă sau o motoretă pârâitoare și, tot vacarmul ăsta, aproape material, vâscos, îl atingeam cu mâna și trecea prin mine ca un curent electric. Îmi plăcea la nebunie, simțeam că trăiesc cu adevărat, era muzica orașului meu care spera în fericire…

Pe lângă toate minunile astea treceam zilnic, după ce ieșeam de la radio, în drum spre diverse evenimente culturale sau spre mitigurile care sugrumau din când în când viața capitalei.

Mergeam la conferințele de presă organizate săptămânal de PUNR-ul lui Funar și-al lui Gavra, de PRM-ul lui Vadim, – unde era distracție ca la circ,- PSM, PDAR, PNȚCD, Alianța Civică, PDSR ori UDMR. Mă întorceam la radio și redactam stirile strânse de pe teren, iar pentru jurnalul de seară înregistram și-o relatare.

Seara, când teii înnebuneau străzile cu mirosul lor, mergeam într-o cârciumă din strada Olari, unde comandam Busuioacă de Bohotin (atunci am băut prima oară!) sau bere rece.

Râdeam cu Toti, Matei sau Tomulică, până simțeam că-mi plesnește splina-n organism. Oboseala fugea de mână cu tristețea și viața mea înflorea ca un măr în aprilie. Eram înconjurată de cei mai buni și cei mai frumoși oameni pe care-i întâlnisem până atunci și simțeam că nimic rău nu mi se mai poate întâmpla. „Era bine!”, vorba lui Toti…

Dana Fodor Mateescu

21.07.2018