De o săptămână, în fiecare clipă, Moartea se ridică pe vârfuri pââână la etajul doi și o privește pe mama pe fereastră… Nu intră încă la ea. Doar stă și se uită. Ar intra, dar nu poate. Deocamdată. Vine, bate din pleoape, și pleacă. Mama se chircește de durere și, acolo unde se zbate sufletul ca o puică, o arde cancerul. Cu fierul roșu o arde.
Apare tata, cam amețit, – știe el de ce, știu și eu, dar tac-, cu o fiolă de algocalmin în mână și niște paracetamol. Și mai avem niște fier-fiole, niște Ultracod și Tramadol. Atât. Toate necompensate. Păi, da, că doar e cancer în ultimă fază… Terminală.
Moartea se uită iar la noi, prin perdea… Eu stau cu mutra mea de păpușă belalie, neștiind unde s-o mai înțep pe mama…e toata numai găuri, catetere, hematoame. Tata plânge invers, ca lăutarii prea beți, prea lași și prea triști. Andrei, fiul meu, desenează în sufragerie inimioare și pisici „pentru mămăița”. Poate o ajută. Andrei are cinci ani.
Și iar mușcă boala cu dinții ei de fier! Mama țipă. Durerea atârnă ca un bolovan în pieptul ei. Oare cât mai rezistă așa? De duminică n-a mâncat nimic. Ieri am vorbit cu dr. Oncolog ( ONCOLOG!) Anca Gheorghiu de la Policlinica 34 din Drumul Taberei, la care era înscrisă, de când am aflat groaznicul diagnostic: neoplasm, cancer pulmonar cu metastaze la creier. Era grăbită. Și iritată. Și foarte nervoasă. Pleacă în concediu. Răzvan, soțul meu, i-a spus la telefon că mama are dureri mari, spasme, că vomita orice Ultracod sau Tramadol prescris de ea și că ar cam trebui să intre pe morfină… „Ce? Îi dau morfina când consider eu de cuviință, nu când vreți dumneavoastră! Clar? Doamna Fodor se simțea bine, am întrebat-o când a venit la policlinică…”
Da. Joia trecută, tata a dus-o pe mama cu TAXI-ul la policlinică. Gheorghiu dorea să-și vadă pacienta, iar pacienta dorea să o vadă pe doamna doctor în care avea încredere. Pe hol i s-a făcut rău. A căzut.
„Am văzut numai alb peste tot”, mi-a spus mama după. O asistentă a venit și i-a pus niște perfuzii. A coborât și dr. oncolog Gheorghiu, care a întrebat-o, ce-i drept, după ce au început medicamentele din perfuzor să-și facă efectul: „Ei? Cum vă simțiți?”
Iar mama mea, care nu face pe victima și știe ce e bunul simț, i-a răspuns:
„Da. Mă simt mai bine, mulțumesc!” (Știu, seamănă cu un banc prost, dar e adevărat!)
Păi, dacă te simți bine, madam Fodor, la ce-ți trebuie Morfină? Ia colea, un algocalmin, e bun la măsele, la dureri de cap, face tenul frumos! Și pac, încă-o rețetă miștoacă. Și pac! Încă o noapte de chin…
De atunci, de când a fost la policlinică (joi- 2012) mama pleacă în fiecare secundă câte un pic… Și se vaită. De atâta geamăt și icnet, nu mai are voce. Glasul ei frumos s-a speriat și-a fugit departe, departe, prin câmpiile pe unde alerga când era mică și-și punea flori de napi în păr.
Mă uit la mama cum tresare în spasme, cum se chircește, cum horcăie. Vreau s-o ajut! Cu ce? Tibia și peroneul râcâie cearceaful suferinței. Pielea îi atârnă.
Doamna doctor zicea că se simte bine… Să-ți fie vacanța ca și sufletul, „doamnă doctor”!
Moartea, ca râia! Nu se lasă. Cioc-cioc, la fereastră.
Vrea să-mi spună ceva, mama, dar NU MAI POATE VORBI. Nici plânge. E atât de deshidratată că nici lacrimi nu mai are. Și ele s-au speriat.
Mă aplec asupra rădăcinii din care am crescut și o mângâi pe frunte. E uscată ca Bărăganul în iulie secetos. O ud. Mă privește cu niște ochi pe care n-am să mi-i pot scoate din minte vreodată... Îngrijorați, disperați, revoltați că mă lasă singură, că n-o să-și mai vadă băiatul, care e prin Anglia, că n-a apucat să meargă cu Andrei cu trenul, așa cum i-a promis… că e mult prea repede și prea devreme. Prea devreme! Prea devreme! Și nu din vina ei!
„Mă duc să caut morfină, mamă! N-o să te mai doară, ai să vezi!”
Și plec. Afară arde totul, dar nu prea mai simt. Nu mă plâng. Ce n-ar da mama să meargă și ea prin București, acum, pe patruj de grade la umbră!
Din Militari tre să ajung pe Calea Călărașilor. Acolo mă întâlnesc cu un om care o va ajuta pe mama. Nu mă cunoaște, nici nu știe cine sunt.
O aștept. Apare. E luminoasă. Fusese la alt bolnav de cancer. În cinci minute îmi scrie rețeta pe care N-A VRUT să mi-o prescrie…oncologul mamei mele, pe jumătate moartă… Mă privește normal. Nu de sus, nu-mi vorbește urât, nu țipă. Îmi vine s-o iau în brațe și s-o strâng tare, tare de tot, ca pe-o prietenă. Să-i mulțumesc. Rețeta nu e compensată, dar e în mâinile mele. Fug.
Am bășici pe toată talpa. Se sparg și-mi clefăie-n pantofi. Ce tâmpite bășici! Ustură. Dar pe mama o doare și mai rău! La farmacie nu e morfină. „Păi trebuie comandată, că…totuși e morfină nu Rinofug. Mâine veniți s-o luați!”
Ah! Mâine, mâine… De ce mâine? Și mama? Până atunci? Fug înapoi în Militari. Plâng și transpir. Transpir și plâng. Ajung. Mama urlă. Tata a închis toate ferestrele. Na! Mai intră, Moarteo, dacă mai ai pe unde!
A` cu coasa ne privește tăcută. Îi e cald și sete, o văd cum plescăie și parcă mi se face milă… Să-i dau drumul?
Dana Fodor Mateescu- 5 iulie 2012
Dacă ți-a plăcut ce ai citit pe blog, susține-mă, aici: RO28 RNCB 0318 0781 8893 0001
BIC RNCBROBU- Mateescu Daniela Cristina
Doar dacă vrei!
Mulțumesc!
Am descoperit-o pe Dana din intamplare, pe net, ca altfel nu se poate, si de atunci nu vreau sa mai pierd nici o poveste, nici o bucurie sau tristete din viata ei. Umorul, uneori amar, este peste prezent cand subtil, cand brut, cam peste tot.
Imi place si iar imi place. Ma simt bine cu Dana, cu vorbele ei care au darul sa ma faca sa imaginez cu usurinta filmulete din viata ei, care poate fi si altora, dar care nu se pot exprima. A povesti din viata ta, cu umor, cu sensibilitate, cu fantezie, cu talent adica, este ceva rar.
Nu mai am nevoie de romane imaginare, desuete. Vreau viata adevarata ! Impartaseste-ne, Dana, mereu, tot ce ai mai bun in tine. Talentele sunt rare in aceasta lume nebuna. Prefer nebunia vorbelor tale !
Te asptept mereu cu interes si drag !
Cristiana
Cristiana, nimic nu e intamplator pe lumea asta! Imi pare bine ca ne-am gasit amandoua! Iti multumesc mult pentru incredere! <3 <3 <3
Lupta cu morile de vant in astfel de situatii ne face si mai inversunati la tot ce reprezinta sistemul asta defect, cu rotitele stricate si se pare ireparabile. E dureros sa treci prin asa ceva si drept ajutor sa gasesti usi inchise si indiferenta! In 2012 in Iunie pleca tata, s-a dus strafulgerator fara nici o avertizare, am dat cu capul dintr-o data de toti zgarie norii sistemului ridicati pana la cer si impenetrabili, un sistem corupt, avid de capatuire care profita de pe urma fiecarui napastuit al vietii! Imi venea sa urlu, si nu din cauza ca tata s-a dus, ci din cauza celor care puneau piedici in plecarea lui asa cum era firesc. Auzi acolo! Cica nu au locuri la morga! Nici nu au avut pana nu am amenintat in holul spitalului ca vreau sa vorbesc cu Directorul spitalului si ca vreau sa chem si televiziunea! Oribil!
Dana, imi pare nespus de rau prin tot ce ai trecut tu la vremea aia! Dumnezeu sa le dea odihna celor dragi tie, sa le lumineze calea pe acolo pe unde or fi ei, si tatei la fel..
Multumesc, Septi! Esti un copil bun, ti-am mai zis-o! 🙂 Ai mei au scăpat de lumea asta jegoasă. Dar sunt convinsă că au murit cu griji și sufletul zdrențe, știind că ne lasă pe noi așa…singuri…cu cheia de gât.
🙁
Mi-e tare dor!
dor si dureree..2 stari care se completeaza una pe alta..si ai mei parinti au plecat ..poate sa se intalneasca cu alti parinti, (si cu ai tai) dar trebuie doar un gand sa se iveasca in minte si apare si dorul urmat de durere
Da… Au trecut 13 ani de la moartea mamei. 8 de la tata. 🙁
Offf, Dănuța… nu am cuvinte
🖤😰