2006. Dimineață scârboasă ca o colică biliară netratată la timp. Plouă, e frig și mașinile, bară la bară prin intersecțiile Bucureștiului.

Sunt cu Răzvan la redacția ziarului Adevărul unde lucrăm de câteva luni ca reporteri speciali și așteptăm de 25 de minute ca patru colegi să ne dea unele lămuriri despre un biet om al străzii care a fost mușcat de un maidanez. Au văzut o știre ( la Antena 1 sau la ProTV?) conform căreia bărbatul a fost „compostat” de un cățel la fel de fără casă și vor să ne trimită „la fața locului”.
Cum noi suntem reporterii-pistol (pac-pac), căci așa ne-a botezat nașul Val Vîlcu, trebuie să-l căutăm. Pe boschetar. Dacă se poate și pe câine. „Cuțu-cuțu, care l-ai mușcăt, mă, pe X? Ia casă gura!”

Buuun!
Se face ora 1. În burta Casei Presei nemaipomenit de libere nu prea e aer. Miroase a cafea și a persoane preocupate. Toată lumea mișună în sus și-n jos, cu liftul sau pe scări, cu foi A4 în mâini, pline cu texte, știri și reportaje. De băgat în pagini, de corectat sau de scurtat. Toți sunt cam abătuți, unii dintre ei tremură de nervi, ar sparge ceva, dar n-au ce, ar urla, dar se abțin. Foarte puțini zâmbesc.
E o zi normală într-o redacție de ziar.

Telefoanele sună ca disperatele, în același timp, de parcă-s vorbite unul cu celălalt. Mă uit amuzată la colegii mei, pe rând. Sunt încruntați, înverșunați, vârâți în computere, pe messenger. Câțiva se dușmănesc sincer și pur, suferă când altul se bucură, are vreun succes jurnalistic ori e lăudat, se urmăresc pe la colțuri, așa cum șarpele pândește puiul de maimuță în bananier. Din când în când se duc să fumeze, lângă lifturi, unde sunt niște scrumiere imense rămase, cred, de pe vremea Ceaușescului. Trag din țigări cu sete și ură, de parcă așa ar rezolva toate necazurile. Țeapă! Nu se rezolvă.

Dar cam așa e în toate redacțiile. Singurele „vrăbiuțe” care zâmbesc și ciripesc sunt două fete tare simpatice: Florentina și Daniela. Fluturi rătăciți la Adevărul…

Apare Răzvan nervos și mă scoate din meditație. Mă trimite la șefi:
„Vezi dacă au primit vreo veste despre aurolacul ăla, că n-am să stau ca bou’ toată ziua după ei!”
„Dar tu de ce nu te duci?”, mă burzuluiesc la el.
„Am tensiune mare și o mie de draci!”

Îl privesc urât, într-o dungă, dar nu mai zic nimic. Mă ridic de pe scaun și intru la Cosmin, unul dintre „boși”. Are treabă! Caută ceva pe net. Cele două celulare ale lui încep să sune concomitent ca disperatele. Cosmin nu răspunde. Abia după trei minute mă vede.
Se uită la mine cu priviri albastre, căzut din vise dulci:
„Dana, n-am aflat pe unde umblă boschetarul ăla. Știu că incidentul s-a întâmplat prin Grozăvești. Atât.”

„În Grozăvești pe stânga sau pe dreapta? Acolo-s zeci de buticuri, magazine, cămine studențești. Ce fac? Le iau pe toate la puricat? Materialul e la zi, nu? Când îl mai scriem? Când mai intră?”
Cosmin ridică din sacou: „Nu e treaba mea!”
„Auzi? A cui a fost strălucita idee?” mă trezesc întrebând.
„Ai trei încercări, dar cred că tu vei ghici din prima!”, râde.

Iar sună un telefon și simt că sunt în plus. Ies din biroul lui și îi comunic lui Răzvan ce mi-a zis Cosmin.
„Hai să mergem în Grozăvești!”

Ne urcăm în Lada noastră și pornim. Vruuum!
Când ajungem pe malul Dâmboviței și ne orientăm după un loc de parcare, sună telefonul. Cosmin.
Cică persoana mușcată se află în Drumul Taberei, pe la Valea Ialomiței. „Duceți-vă acolo, acum!”, zice.
„Păi și boschetarul din Grozăvești?”, mai apuc să întreb.
„Lăsați-l pe ăla, dă-l dracu, căutați-l pe ăsta! Hai repede, că vrem textul azi!”

Răzvan oprește mașina cu scrâșnet de roți. Lada geme ca o babă.
„Ce dracu facem?”
„Hai în Drumul Taberei!”

E un frig de îți îngheață și nervul în măsea. Despre traficul din București ce să vă mai povestesc, că știți și fără să vă tulbur eu. Bate vântul și cade o ninsoare deasă. Nu vezi mai nimic, e înnorat. În mașina noastră ninge ca la Crăciun. Nu pot să pricep cum dracu intră zăpada pe la chederele de la uși, chedere noi, abia le-am montat! O fi ușa strâmbă?

Ajungem țepeni pe strada Valea Ialomiței. Mă doare burta. Ovarele mele sunt ca niște cărămizi, așa le simt. Sau pietre, na! Din când în când pulsează și mă chinuie cumplit. Încetați, tâmpitelor!! Am de lucru, nu vedeți? Caut un cățel și un boschetar.

Ies din mașină și mă apuc să întreb în stânga și-n dreapta. Două ore vorbesc cu buticari, gunoieri, pensionari, tineri, fete, băieți, mame, vânzători de ziare, un polițist. Unii sunt pro, alții contra maidanezilor:
„Don’șoară, io propun să fie împușcați toți”,
„Vaaai, săracii cățeluși, ce inimă să aibă cineva ca să-i omoare? E păcat, suntem creștini, ce dracu!”
„Cine ucide azi un câine, mâine ucide un om!”

Și uite așa…

Căutările mele prin scări de bloc, ghene și boscheți rămân fără rezultat. Nu găsesc nici victima, nici agresorul cu blană și colți.
Și în clipa în care înjuram de mama focului, sună telefonul din nou. Chelemen. Alt coleg-șef. E în redacție, unde e cald și bine.


„Dana, nu trebuia să mergeți în Drumul Taberei, ci la Grozăvești! Cine v-a trimis acolo?”
„Cosmin!”
„Nu e bine! Repede, fugiți în Regie! La Grozăvești. Vreau să-mi gășiți câinele, proprietarul lui și cel pe care l-a mușcat. Care e starea lui… Faceți materialul!”

Simt că explodez. Băi, parcă suntem într-o schiță de Caragiale. Nu-mi vine să cred!
Îmi ard obrajii. O iau razna! Ăștia din redacție ori își bat joc de noi, ori habar nu au unul de celălalt.

Trag aer în piept, adânc de tot, până în ovare (le și simt cum fac ca niște clopoței dureroși: țilinc-țilinc) și îi zic lui Răzvan:
„Hai îndărăt în Grozăvești!”

Mă privește ca pe-o dilie picată din Marte:
„E aproape ora cinci! E noapte, sunt înghețat tun, motorul s-a încins, mi-e foame, mă dor toate alea, iar tu mă pui să caut boschetari mușcați de câini pe malul Dâmboviței? Ești mai rea decât Vîlcu!”

Nu știu cum îl conving și pornim din nou spre Grozăvești. Aglomerație pe chei, bară la bară. Ptiu! Mai e și un accident minor cu un Logan alb care a bușit din spate un Ford.

Ninge ca-n basmele fraților Grimm și îmi trece supărarea. Găsim și loc de parcare. Noroc chior pe noi! Dumnezeul reporterilor de teren s-a milostivit de noi.
Nimerim exact în zona în care își face veacul persoana mușcată. Nu-mi vine să cred că e real!!
„…Aaaa, ăla? Cerșește prin intersecții. N-are nici pă dracu!”, ne spune un buticar vesel, care îl cunoaște pe individ.

Apare și respectivul. Este bandajat la picior, râde și e beat mangă. Sau drogat? Sau ambele? Îi atârnă limba pe piept.
În cinci minute apar încă șase tineri, trăitori pe stradă, tovarăși de-ai lui. Printre ei e și o fetiță cheală, cu retard. Săraca! Mi se face inima cât o nucă.

Cel mușcat sare la bătaie, așa, dintr-o dată, fără motiv. Mă dau în spate și nici n-am timp să mă sperii. Răzvan scoate niște bani și îi dă. Ăla se calmează rapid. Acum suntem prieteni.
Unul dintre boschetari ne povestește cum a fost întâmplarea cu maidanezul:


„E câinili nostru, îl chiamă Valentin. Îl cunoaștem dă mic, niciodată nu ne-a mușcat, ie blând ca oaia. Da idiotul ăsta ierea beat și l-a lovit pă Valentin cu picioru’. Și cățelu’ l-a mușcat. Când a văzut că îi curge sângili, a început să zbere și niște oameni dă la magazinu’ dă pâine a sunat la Salvare. A venit, l-a luat pă sus și l-a dus la spital. Acolo l-a filmat unii dă la Antena 1. Și gata!”

Apoi, după ce își aprinde o țigară, adaugă supărat:
„Bețivu’ ăsta e dă vină, nu câinili, care e suflet curat! Bine i-a făcut, alcolicu’ dracului! Nu merită ăsta să apară la tilivizor și la ziare! Mai bine scrieți dă mine, doamnă, că stau într-un canal pă Grivița și am doi copii făcuți cu două fomei diferite care m-a înșelat cu altu’. M-a lăsat, curvili dracu!”

Abia atunci observ că fetiței, care e rasă pe cap, cineva i-a desenat pe scalp cu un marker negru doi ochi, un nas și o gură care râde. Cum stă ea, pare că are două fețe: una e tristă, alta e veselă. Numai că aici fața cea tristă e cea reală…
E un fel de Ianus, zeul dualității. Simbolizează începutul și sfârșitul, trecutul și viitorul.

Răzvan și-a aprins și el o țigară.

Pentru cei de la Adevărul faptul că un maidanez amărât mușcă un boschetar la fel de amărât e o știre senzațională.
Mă întreb: dacă ar fi fost invers?

Există o vorbă celebră, pe care am aflat-o în facultate, la FJSC, despre ce trebuie și ce nu trebuie să facă obiectul unei știri. E spusă de un american, am uitat cum îl cheamă:
„Un om mușcat de câine nu e știre, dar un câine mușcat de un om, da!”

Hm! Se face 7 seara. Nu-mi mai simt picioarele de frig. Hotărâm să nu scriem acest material.

Care material? A fost vreunul? Nuu! am visat în grup! 🙂

DFM 8 decembrie 2025

Dacă ți-a plăcut ce ai citit pe blog, susține-mă, aici:

RO28 RNCB 0318 0781 8893 0001

BIC RNCBROBU- Mateescu Daniela Cristina

Doar dacă vrei!

Mulțumesc! 

Toate contribuțiile sunt voluntare și reprezintă donații personale fără obligație contractuală. Nu există beneficii sau produse garantate.