Eu nu scriu poezii, ci cresc tăceri
Cuvintele mele sunt patru pași în nisip,
două ale mele, două ale tale.
Nimic de văzut aici,
nimic de plâns,
doar de amintit.
Suntem doar noi, lângă marea care latră, bolnavă de nervi,
latră ca o cățea oarbă, neștiind unde să-și pună capul,
neștiind că mai trăiește
și că nu va muri niciodată.
Un camion Carpați duduie, gata de plecare,
și poate e ultima oară când mai mimezi uimirea,
poate e ultima oară când voi mirosi a miere și a motorină,
dormind în brațele tale, care plantează prăpăstii.
De unde e întunericul ăsta cu care vrei să-ți rupi venele?
Eu nu scriu poezii, ci cresc tăceri.
La subsuori port două păsări înmuiate în lumină,
alunec definitiv în valurile cu mutre de acordeon,
care cântă, cântă și latră, așa cum am scris mai sus.
Ai văzut? Adineauri, un salvamar și-a smuls iubita din piept și-a plecat.

DFM 1 noiembrie 2025

Foto DFM