Dacă ai impresia că transportul public din București e astăzi greu de suportat, aruncă o privire înapoi, spre anii ’80. N-ai fi găsit nici tramvaie confortabile, nici aer condiționat, nici aplicații de urmărire în timp real – dar ai fi găsit nervi întinși la maximum, coate în coaste și o doză zilnică de absurd.

Adevărul e că situația transportului în comun din acea perioadă nu era cu mult diferită față de deceniile anterioare. Doar că mijloacele de transport erau mai bătrâne, mai jegoase și mai degrabă pe cale de dispariție. Aglomerarea Bucureștiului, alimentată de șantierele megalomane gen Casa Poporului, aducea în Capitală sute de „șantieriști”, adică muncitori aduși cu forța entuziasmului patriotic. Ce însemna asta? Mai mulți pasageri, mai puține vehicule, și o luptă zilnică pentru un loc în „ITB”.

Iarna era de groază. Circulația autoturismelor personale era interzisă pentru a face economie de carburant, așa că și posesorii de Dacii sau Lăstuni erau nevoiți să se alinieze în haltele murdare ale transportului de stat. În acea îmbulzeală generalizată, buzunarele se goleau mai repede decât se umpleau: hoții prosperau, la fel și blatiștii – mai ales după ce s-au desființat posturile taxatoarelor, acele femei care, cu un ton ferm și cu gesturi largi, rosteau implacabilul: „Avansați înainte!”

Controlorii? Ha! N-aveau loc nici ei în autobuze. Oricum, ce putea să mai controleze cineva într-un spațiu unde nici aerul nu-și mai făcea loc? Dar și dacă te prindeau, nu mai scăpai din ghearele lor! Iar amenzile nu erau deloc mici.

Vehiculele se distrugeau cu rapiditate, iar cele care mai funcționau veneau rar, chinuit. Așteptările în stații deveniseră o formă de tortură psihologică. Pe lângă toate acestea, traseele se modificau după bunul plac al „Tovarășului”. Într-un acces de nervozitate, Ceaușescu a ordonat, la un moment dat, mutarea liniei tramvaiului 5 – îl deranja zgomotul care trecea pe lângă locuința sa.

Și dacă n-aveai ghinionul să fii pe linia „greșită”, puteai avea altul: acela de a intersecta traseul convoiului oficial. În astfel de momente, orice autobuz, cu tot cu pasagerii lui, era oprit până trecea mașina prezidențială. Călătorii înghețau la propriu și la figurat, privind neputincioși spectacolul puterii absolute.

Dar poate cea mai bizară „inovație” a epocii a fost apariția autobuzelor alimentate cu gaz lichefiat. Pentru a economisi motorina, s-au montat două butelii uriașe deasupra autobuzelor, transformându-le în niște veritabile bombe pe roți. O priveliște înspăimântătoare și complet inestetică. Bucureștenii, cu umorul lor acid, le-au botezat imediat: „Elena Gay” – un joc de cuvinte care combina numele avionului american ce a lansat bomba atomică la Hiroshima (Enola Gay) și ambițiile pseudo-științifice ale Elenei Ceaușescu.

Asta era realitatea de zi cu zi: aglomerație, improvizații, frustrare și o luptă continuă cu absurdul. Și totuși, oamenii mergeau mai departe. Poate pentru că nu aveau încotro. Sau poate pentru că, în felul lor, deveniseră imuni la ridicol.

DFM 23 iulie 2025