Partidul Oamenilor Tineri – adică POT, da, acel acronim ambițios care suna cândva ca o promisiune de forță și voință – tocmai a suferit o pierdere de sânge parlamentară serioasă: șase deputați au plecat dintr-un foc. Așa, cu o scrisoare citită în plen și o demnitate politicoasă care aproape că te face să uiți că vorbim, totuși, despre un mini-exod politic.

Șase la număr, nume mai mult sau mai puțin memorabile, au decis că nu mai pot. Adică POT, dar nu mai. Și, sincer, când vezi ce-a ieșit pe ușa partidului în ultimele luni, te întrebi dacă nu cumva avem de-a face cu primul partid românesc cu funcție digestivă: intră politicieni plini de idealuri, ies după câteva luni fără iluzii și cu foamea de funcție din nou aprinsă.

Cică au crezut în valori. În proiect. În ceva ce le-a dat un mic fior democratic când au semnat adeziunea. Dar, după cum se întâmplă de obicei prin partidele tinere și neliniștite, totul s-a transformat rapid în circ, ceartă, bârfă, bălăcăreli și poziții radicale pe care nu le mai înțelege nici alegătorul, nici partidul, nici măcar cei care le rostesc.

Iar reacția doamnei Anamaria Gavrilă, lidera POT, a fost savuroasă. 🙂 (Mai vrem!)

În stilul clasic de dramă politică, cu un aer de film patriotic prost dublat, dânsa a explicat că nu e nicio pierdere reală. Cei plecați nu au fost niciodată ai lor. Adică, niște impostori care s-au furișat pe listele partidului, fără ca nimeni să-i observe. (Bună gluma! Mai ai?)

Ca și cum au intrat la POT prin ventilator, s-au urcat pe scenă și au țipat „Patrie și curaj!” până au obosit. Și apoi, hop, au sărit gardul, unii la PNL (De ce sunt primiți?) alții…pe unde au putut.

Și dacă e să ne luăm după reacția șefei POT, ei n-au trădat partidul, „au trădat România”, bătrânii, mamele, copiii, păsările, fluturii și albinele strămoșești. Un fel de trădare la pachet, care e mai gravă decât însăși trădarea ideii de ideal. Politica românească nu duce lipsă de emoție, doar de coerență.

Iar acum POT, după ce a rămas cu 14 deputați și exact șapte senatori – cât să nu-i scoată femeia de serviciu din Parlament – e fix în punctul acela unde doar o minune mai salvează grupurile. Sau o strângere de mână pe sub masă cu vreun traseist „de bine”. Dar na, cine suntem noi să judecăm? Poate că asta e noua strategie: „mai puțini, mai curați, mai uscați”.

Într-o țară unde partidele se nasc cu surle și se sting cu plânsete, POT-ul nostru pare că se evaporă încet, dar sigur. Încă nu a căzut, dar tremură. A ajuns să fie mai degrabă un verb la trecut: „ei au putut, până n-au mai vrut”. Și poate, până la finalul mandatului, rămâne doar cu acronimul și cu o pagină de Facebook unde se postează poze cu câini și citate din Eminescu. (Eminesc! Eminesc!) 🙂

Așa e politica tânără în România: pornește cu idealuri și ajunge, inevitabil, la un șnițel rece într-un restaurant de pe Știrbei-Vodă, unde se decide în șoaptă „la ce partid mergem mâine”.

Cine știe? Poate chiar unul cu nume la fel de inspirat:: „Unde fugem?”

DFM 21 mai 2025