Aseară, la mitingul denumit „Un singur drum, Europa” organizat de Rezistența și Inițiativa România, am avut din nou 20 de ani și m-am simțit, oarecum, ca în mai 1990, când ieșeam zilnic la proteste în Piața Universității. Chipurile celor din jurul meu semănau cu cele care trăiesc în amintirea mea. Doar hainele s-au schimbat…Și vremurile!
Au venit pe jos. Cu metroul, cu bicicleta, cu autobuzul sau cu mașina personală. Fără bere la pet de doi litri, fără ciomege și cuțite, fără ură și fără să fie plătiți de nimeni. Doar ei, gândul lor și un țel comun: să trăiască și să muncească într-o țară normală.
A fost frig și a bătut vântul, însă în clipa în care întregul organism, viu și superb, s-a pornit de la Universitate spre Guvern, totul s-a încălzit. Respirațiile mentolate, parfumurile, (toți erau parfumați! TOȚI!!), mirosul suav de țigară bună, vorbele liniștite, râsetele copiilor, energia pozitivă și miile de culori au curs ca un râu de lumină prin inima Bucureștiului.
Bulevardul Magheru vibra de bucurie, iar oamenii care locuiesc în zonă aplaudau, filmau de la ferestrele apartamentelor și fluturau steaguri.
A fost civilizație. Dacă se loveau unul de altul, oamenii își cereau scuze reciproc și se îmbrățișau. Nimic regizat! Nimic teatral! Erau cu toții Zen, de parcă fumaseră îngeri.
Fără să vreau, împinsă de valul mulțimii, m-am ciocnit de o fată blondă, înaltă, și am călcat-o pe picior. Habar n-am cine era. M-am scuzat. M-a luat în brațe și m-a pupat. „Nu-i nimic! Am cizme cu două numere mai mari, n-am simțit nimic!” Am râs amândouă și am mers înainte! Mereu înainte!
Cei care treceau cu mașinile pe banda de ducere spre Piața Unirii claxonau veseli și făceau semnul victoriei. Un singur gherțoi, (unul singur!) la volanul unui merțan vechi, decapotabil, cu număr de Bulgaria, a început să înjure și să zbiere: „Simion președinte!” A fost huiduit scurt și s-a dus dracului. Unde sper să și rămână! 😉
I-am privit pe cei din jurul meu. O fericire tristă, combinată cu un licăr de speranță, le picta chipurile în roz-auriu. Un tânăr fuma. Eram pe la Romană. Când i s-a terminat țigara, a stins-o de asfalt, cu mâna, apoi a pus-o într-un șervețel și a băgat-o în buzunar.
Concluzii?
A fost magic totul. O Românie de Facebook – dar nu dintre cele care dau share la conspirații cu cipuri și masoni cu trei țâțe și un ochi la spate, ci dintre acelea care dau like când cineva donează sânge sau construiește un spital. O societate care, pentru câteva ore, s-a simțit întreagă.
A fost frumos. Prea frumos ca să nu fie suspect pentru unii! (Deja am primit mesaje gen: „cu cât ai fost plătită?”)
Sigur că, în momentele astea, e ușor să te amețești cu speranță. Dar a spus-o Mihai Călin pe scenă, și nu e singurul care o gândește: „să nu ne îmbătăm cu entuziasm. Să rămânem lucizi. Istoria, din păcate, nu se scrie doar cu emoție, ci și cu vot.”
Eu n-am chef să trăiesc într-o țară unde libertatea de gândire e un lux! Unde să spui ce gândești devine periculos. Nu vreau o țară unde ura e normă și violența – strategie politică! Unde dacă scrii ceea ce simți, ești pus pe liste negre, ești raportat pe Facebook, înjurat, jignit și amenințat cu moartea!
Mi-aș dori să fim cu toții invincibili în fața urii. Rezistenți în fața vulgarității. Neclintiți în fața prostului gust care vrea să se facă politică.
Vreau să fim o Românie care nu vrea să fugă nicăieri. Dar nici să plece capul. O Românie care nu strigă, dar se face auzită. O Românie care merită să învingă!
Text și foto DFM 10 mai 2025
P.S. Îi mulțumesc cameramanului de la TVR pentru că m-a lăsat să mă urc pe mașina lor și să fac fotografii!