Autor Liliana Satmari (mulțumesc!)
Se întâmpla în 1986. O chema Elena Dumitru. A fost colega mea în școala generală. Nu am fost prietene, nici măcar amice, ea stătea mai departe cumva de blocul meu dar ne cunoșteam, de, am petrecut opt ani împreună. Țin minte că era iunie, înainte de bac și nu mai știu pentru ce mă duceam spre liceu, era după amiaza. Transportul în comun circula cum circula, o mașină de pe o rută la trei sferturi de oră, cam așa.
Am zărit-o în stație, se plimba de colo-colo, ca cineva căruia i s-a tras clapa la întâlnire. Așa am gândit. Ne-am văzut, am vorbit, de licee, de examene, n-am îndrăznit să o întreb ce are, deși era evident că ceva o măcina. Mi-a fost jenă. Gândeam că, după ce că unul îi trăsese clapa, eu ce să o intreb? Mi-a venit mașina și am plecat.
După câteva zile, am auzit că în ziua aceea se aruncase de pe bloc. Era gravidă. Cel cu care se întâmplase minunea nu mai voia să discute cu ea, ea avea o situație puțin ciudată, părinții divorțaseră, ea rămăses -culmea, cu tatăl, tatăl se recăsătorise samd…
Se simțise singură și părăsită de toți, abandonată, iar eu care simțisem ceva, dintr-o pudoare excesivă, nu am pus întrebări.
O perioadă după ce am auzit ce s-a întâmplat, o visam, până cineva mi-a spus să îi soptesc numele și să arunc o pâine pe geam. Nu știu ce și cum, dar a funcționat.
Deși au trecut 40 de ani de atunci, încă am mustrări de conștiință. Poate că dacă aș fi discutat cu ea, nu ar fi ales calea pe care a ales-o.
În fine. Cam așa erau vremurile tinereții mele. Frig, cartele, de nici unele în magazine, chiftele de pește la restaurant, și interzis la iubit, căci orice dragoste se putea termina cu o sarcină și… Ce făceai? Că poate nu voiai sa te măriți/ însori. Câți tineri nu și-au distrus viețile, câte căsnicii s-au făcut de ochii lumii? Dar nu, aveam casă și servici. Mi se face greață când aud.
L.S.
🙁
Multumesc. Și mai am o poveste care m-a cutremurat. tot din comunism. Când voi avea timp o voi pune aici.
Eu îți mulțumesc! Te îmbrățișez!
Coquelet Edenia, 550 g
Pe vremuri erau doi la pachet. Ce e drept erau cumva mai lungu, mai vineți, ca niște arătări și erau doi la pungă. Produsul a cărei denumire am pus-o mai sus arată bine față de cum erau renumiții frați Petreuș. Câteodata mai cumpăr coquelet de-știa câte doi neapărat și îi fac la ceaun așa ca un remember.
Să fi fost în 85, sau 86 nu mai știu exact, dar s-a răspândit un zvon că baga pui la alimentara. Dintr-o dată au început să apară oameni din toate direcțiile, cu sacoși în mâini, pășind tiptil spre locul cu pricina. Sperau să nu știe nimeni ca să prindă un loc cât mai în față. De unde. Zvonul odată răspândit era literă de lege. În cîteva minute s-au adunat 20-300 deoameni. Nu exagerez. Responsabilul alimentarei i-a mutat în spate că de, nu se facea o asemenea coadă la un bulevard cum era Drumul Taberei. Cum să descriu locul din spate? O curte de vreo 20 pe 20 m, adică să fi fost un 40 sau 60 mp cu o singură poartă de acces. În fine minunea s-a întâmplat și au sosit puii. Un vuiet a ieși dintre rânduri iar bătălia a devenit mai strînsă. Când s-au deschis porțile acei 200/300 deoameni au năvălit ca barbarii antici asupra unui oraș. Nu exagerez cu nimic, era o bătălie pe viața și pe moarte. Unui bătrânel din curtea inteioară i s-a făcut rău la coadă. Credeți că i-a păsat cuiva? Credeți că s-a dat careva înapoi să-l lase să treacă. Abia când s-au terminat puii, adicî când lumea s-a lămurit că nu mai e marfă, au putut să-l scoată și să cheme salvarea. Bineînțeles că salvarea nu a mai avut ce să-i facă. Câteva bătrâne i-au aprins lumânări. Era întins pe spațiul verde dintre sosea și trotuar. Așa îl văd și acum. Niște pantaloni gri, un plovăr gri ponsit, cu sacoșa strînsă în mână, mic la trup și cu părul alb. Au venit rudele, cine erau, și l-au dus acasă cu căruciorul de la aprozar. Eu n-am mai putut intra în aprozarul ăla, oricum mirosea urât acolo, a cartofi stricați și ceapă veche.
Putea fi salavat? Sigur, dacă lumea ar fi făcut un pas înapoi. Orice ar fi fost, infarct, sufocare (asfixie mecanică de la atâta îmbulzeală) ar fi avut o sanșă dacă i se permitea să iasă la aer. Vă dați seama ce disperare era în toți? Ce frică de foame? Frică pe care o avem și acum,noi ăștia trecuti de 55 de ani, încă nu ne simțim bine dacă nu e congelatorul plin , dacă nu avem ulei, zahar, faina suficientă în dulap. Eu recunosc dacă mai am 4 ouă în frigider consider că nu am deloc, deși știu că pot lua oricând câte doresc.
PS: era în vara lui 88, mergeam la dentist la o policlinică a ITB-ului pe la Rosetti. În drum spre dințar văd un om vârstă care se plimba agale în sus, în jos. Mă opresc, îl întreb dacă caută ceva anume. Ridică din umeri cu blândețe, ”Nu caut nimic domnișoară, doar că aici e casa în care m-am născut, unde am copilărit și am mers la școală, unde am trăit prima iubire și aș vrea și eu să văd cine mai stă în ea”. Știam de la tata de deținuții politici, de mașinile negre care venea în puterea nopții și îi ridicau pe oameni din casele lor, de obsedantul deceniu 50 și mi s-a făcut rușine și nu am știut cum să plec
🖤