Era ca un cireș rănit de fulgere. Ca o cățelușă cu toți puii înecați de Crăciun. Ca o floare aruncată pe stradă și călcată-n picioare de un nazist împuțit.

De fiecare dată când îmi vine să urlu de durere, mă gândesc la ea. ȘI LA EA! De puțini oameni mi-a fost așa de milă în viața mea, cum mi-a fost de fata asta.

Era corectoare la o revistă, ca multe alte sute apărute-n presa anilor 90. Muncea, săraca, câte opt ore pe zi, cel puțin, la redacție. Mică, slăbuță, cu mâinile îmbătrânite prematur de la detergent, mâine speriate și ele, ca și sufletul bietei Elenuța. Era tunsă franțuzește, cuminte, nevopsită, nefardată, cu niște ochi mari, uzi, timizi, de căprioară care știe că i se apropie clipa morții.

Toată ziua corecta textele șefilor, ale redactorilor și ale reporterilor. Corecta, corecta, corecta. Punea literele lipsă, acorda subiectul cu predicatul, ștergea virgulele imbecile dintre ele, corecta, curăța, limpezea. Avea colțișorul ei în redacție, pe o margine de masă, după ușă, de parcă n-ar fi contat. Dar ea era motorul revistei. Inima ei.

O vedeam cum murmură fiecare literă, atentă, cu creionul în mână, ca să corecteze textele tembelilor și neatenților și incompetenților (erau și din ăștia!).

Eu abia mă angajasem acolo, și nu prea știam cum merg treburile. Dar nedreptatea asta enormă, ca o tumoră malignă, mă scotea din minți. Nu înțelegeam de ce își varsă toți mizeria din ei, pe sărmana Elena.

Îl întrebam pe Răzvan, gata de scandal, cu un ghem de durere în gât și cu pumnii strânși: „Ce au cretinii ăștia cu ea? Nu le-a făcut nimic!”

El privea prin mine ca printr-o caramea transparentă și inofensivă. „O știu de la Universul. E o fată tare bună! Și blândă! Nu e ca tine! Fata asta îndură ca o sfântă, Ăștia-s sunt niște jigodii, dar taci din gură, că abia ne-am angajat!”

O priveam cu admirație. Femeia LUMINA în jurul ei. Dar poate că numai eu vedeam. Elena era ca un sufleor la teatru, ca o cârjă pentru un șchiop, un medicament pentru un bolnav cu dureri multiple.

Veneau reporterii de pe teren (veritabil mitocani, parol!), își trânteau papornițele pe birou, scoteau reportofoanele, agendele, și urlau fericiți: „Bă, am un material EX-TRA-OR-DI-NAR!”. Uuuău, ce-am făcut aaaaazi! Hahahaha!”

După care uitau și fugeau la fumat.

Când redactorul șef venea și îi lua la întrebări despre SENZAȚIONALUL reportaj, dădeau din colț în colț:

„Ăăăăăă. E la Elena. Ea… corectează.”

Și Redactorul-șef începea să urle la biata corectoare. Care nu avea nicio vină, pentru că reportajul nici nu era scris.

Femeia se chircea. Își strânge umerii brusc, ca mimoza când o atingi cu degetul. Pleca fruntea, stingea lumina din ea, pleca pleoapele, se micșora. Îngâna șoptit: „Da! Sigur! Imediat.”

Toți o urgiseau. Absolut fără niciun motiv aparent. Șefii, redactorii, reporterii, colaboratorii, corespondenții din țară, femeia de serviciu care curăța buda de căcat și schimba „curpapierul”, secretarii de redacție.

În special ăștia din urmă! O făceau zob, din vorbe. O umileau în ultimul hal. „Tâmpita dracului, vrei să zbori de aici? Ce PLM faci? Nu vezi greșelile? Ești chioară? Cretina dracului!”

Uneori, Elena mai scăpa greșeli. NU LE VEDEA, și eu am înțeles-o mereu, pentru că, de multe ori, sunt ca ea, greșesc și nu văd că o fac.

Își cerea iertare de fiecare dată, plângând: „Vă rog din suflet să mă scuzați! Am greșit! Nu vă supărați pe mine! Vă implor! Scuze! Scuze! Scuze! Voi fi mai atentă!”

Elena MĂ DUREA, de parcă mi-ar fi aparținut.Era un organ bolnav, un braț zdrobit sau un dinte spart cu cotul, din greșeală.

Avea necazuri acasă, cu soțul, greutăți financiare, probleme cu părinții, nu știu exact. O vedeam că plânge în timp ce corectează textele noastre. Îi picau lacrimile pe foile de hârtie, le ștergea cu batista, își sufla mucii triști și reci, dar când știa că o privesc, zâmbea greu cu ochii ei mari, înroșiți de atâta durere ascunsă.

Odată a fost ziua ei. Nu mai știu când, dar era frig afară. Adusese la redacție prăjituri făcute de mânuțele ei, zacuscă, gogoși, salată de boeuf, sărățele, suc, cafea la termos, o sticlă de vin roșu de țară, de la ai ei. Le-a cărat în trei papornițe, tocmai din Dămăroaia, unde locuia. Timidă, cu privirea la pantofi, a îndrăznit, în pauza de masă, să îi cheme pe colegi: „E ziua mea! Vă rog să gustați!”

Au venit trei persoane, (cu mine și Răzvan cinci, în total.) Șefii nu s-au deranjat din birourile lor, corectoarea era prea mediocră pentru ei. (Fuck you, bă, mâhniților, și azi, după atâția ani!!!- DFM!)

„Colegii”, i-au urat „lamulțiani”, indiferenți ca niște păianjeni, apoi s-au pus pe „balotat” și pe băut.

„Bă, dați bani să-i luam ceva lu asta!”, a zis unul, lovit brusc de entuziasm și conștiință.

Au făcut chetă și i-au cumpărat un buchet de flori de la Unirea (era o țărancă la metrou cu tufănele ieftine) și un șal chinezesc, tot de acolo. Pe vremea aia (ca și acum) erau tot felul de vânzători stradali, cu obiecte din defunctul „Europa”.

Doamne, ce s-a bucurat, biata fată! Ziceai că a primit coroana regală, o aripă de înger sau o șuviță din părul lui Iisus.

Le-a mulțumit încontinuu. Cu ochii în jos, cu palmele împreunate ca de rugăciune, mică, puțină, sfioasă, dar luminând, strălucind.

La plecare, și-a strâns cuminte farfuriile, (stinseseră țigările în salata ei, dar nu s-a supărat!) sticlele, a măturat zona și a șters masa. („Doar n-o să curăț io după tine, fei!”, i-a scuipat în ziua de naștere femeia de serviciu, care mâncase și băuse ca la nuntă!)

Elenuța a zâmbit ca o icoană simplă, și a făcut curat în toată redacția, fără să scoată un cuvânt.

Eu și Răzvan ne-am urcat în 385 și am plecat spre casă, în Ghencea. Pe la Unirii, am văzut-o. I-am făcut cu mâna, dar nu a observat. Lumina ca un far. Era fericită! Era o icoană.

DFM 1 septembrie 2024