Autor Marian Ban
Mi-ai adus aminte de o intamplare din copilaria mea. In vacanta mare eu si cei doi frati ai mei ne petreceam zilele de vara la bunica noastra care avea o casa batraneasca undeva intr-un sat aproape de Bucuresti.
La pranz obisnuiam sa ne asezam la umbra unui nuc batran crescut in mijlocul gradinii bunicii unde asterneam un preș și împreună cu cei doi frați ai mei puneam sa mâncăm o mamaliguta vartoasa taiata cu ața in cubulețe mici, cu brânză și ceapa proaspătă culeasa din gradina.
Era pe vremea când comuniștii începuseră deja „Marea colectivizare”. Veneau în grădinile oamenilor și cu un compas din lemn cu deschiderea de vreo doi metri măsurau terenurile si luau pentru colectivă o mare parte, iar țăranilor le lăsau o bucățică de pamant, pe care sa-si cultive cele cateva legume pentru subzistenta.
A venit ziua cand haita de comunisti a aparut si la poarta bunicii, au intrat fara nicio jena, s-au dus in fundul curții, de unde incepea gradina, si au inceput sa masoare cu compasul pamantul care trebuia sa-i ramana batranei.
Una, doua, trei….hopa! Stai ca se opresc cu masuratul exact cu cativa metri inaintea nucului!
Noi, cei trei frați stateam pe prispa casei si priveam uimiti cum bunul nostru prieten infrunzit devine ostaticul partidului comunist.
Jegurile comuniste (jeguri, pentru ca erau scursurile localitatii devenite peste noapte mari comunisti) bat doi tarusi, unul in stanga, altul in dreapta, in locul in care se oprisera cu masuratul, iar doi dintre bastarzi incep sa calce pamantul proaspat arat si sa incropeasca o poteca intre cei doi țăruși, drept semn al impartirii terenului intre ce ramanea omului si ce fura partidul…
Seful lor, un melteam care probabil avea patru clase primare si stia sa scrie, a intocmit niste acte pe care le-a completat cu creionul chimic muiat de multe ori in gura lui fara dinti, apoi a pus-o pe bunica sa semneze.
Cu lacrimi in ochi batrana a semnat, mai ales ca in spatele ei era jandarmul satului, un tip inalt cu o uniforma ponosita si mirosind puternic a tuica ieftina.
Dupa ce au executat intocmai si la timp ordinele partidului, gasca de borfasi s-a mutat la vecinul.
Pentru noi, cei trei frati, totul s-a prabusit. Stateam si priveam disperati la frumosul nuc care ajunsese prizonierul colectivei.
Atunci fratele mai mare a venit cu o idee. A căutat un ciocan, o lampa cu petrol (pe atunci nu aveam lumina electrică) si o sapaliga.
La intunericul noptii ne-am furisat toti trei pe langa odaia bunicii sa nu o sculam, si, la lumina lampii, am plecat spre gradina. Aici am scos pe rand cei doi tarusi si i-am mutat cu cativa metri dupa nucul nostru eliberand din inchisoarea comunista pe bunul nostru prieten. Apoi am refacut poteca „martor” dintre cei doi tarusi batand pamantul cu picioarele noastre, si am sapat vechea poteca comunista cu sapa.
A doua zi ne-am dus sa ne admiram isprava si totul era bine, lucrarea din noaptea precedenta fiind perfecta.
Nu stiu cum s-a intamplat insa marcajul a ramas asa cum il „aranjasem” noi, multi ani dupa aceea.
Copilaria petrecuta la bunica a fost in continuare perfecta, iar pranzurile luate la umbra nucului salvat de noi au fost parca mai gustoase decat oricand.
Autor Marian Ban