Cu nimeni nu te-asemeni de când te iubește ea
Îți amintești cum erai când încă nu existai?
Trăiai într-un somn prefăcut în care credeai
În pântecul lumii îți căutai bucuria.
Femeia, care cântă când tace,
e un cer mai mic, despuiat de ploi.
În ea clocotesc amintirile voastre,
ciocolata topită pe buze, țigările fumate,
Guma Orbit, neapărat mentolată,
petalele de trandafir care i se lipeau de spate,

drumurile rupte, copiii abia născuți, câmpurile vii, înălțimile,

bărbații roșcovani care vând pește proaspăt la marginea șoselei,

marea prietenoasă ca o bere Ciucaș la 330 ml…

„Mai vrei una?”

„Da! Dar să fie rece-rece!”


Tu ești un fluviu lacom care inundă orașele cu iubire
Când vă sărutați, suferințele ei trec în tine.
Le păstrezi.
Rănile voastre sunt comune,
așa cum gâtul îți ține capul lipit de trup
și ochii văd ceea ce nu trebuie să auzi.
Casa voastră e o batistă fierbinte
pe care ea și-a odihnit trupul în luna mai, aprilie sau octombrie.
Strânge-o-n brațe, ca și cum te-ai teme de tot

până ce viața ta va intra în pământ ca o cârtiță plină cu lumină.
La Chilia-n port, două păsări își caută cuibul distrus

Lasă-mă să mă bucur de tristețea mea!

DFM – 4 martie 2024 –