„În memoria bunului meu prieten Bobby Torok.

La începutul verii anului 1976, tocmai sosisem în țară, în vacanță. De fapt, terminasem cu școala și urma ca în Septembrie să mă întorc ca să primesc repartiția pentru primul meu „job”.

Aveam contract pentru următorii nouă ani, iar primul „job” aveam să-l am în Madagascar, dar până atunci mai erau trei luni și bani… ioc.

Tocmai coborâsem din avion la Otopeni și fiindcă aveam o grămadă de bagaje, era musai să iau un taxi, așa că „târâș-grăpiș” mă bulucisem de-a dreptul asupra unuia dintre ele, începând să mă instalez bine mersi în el și când deja plecase restul taxiurilor, îl aud pe șofer că-mi spune:

– Auzi băiatu? Îmi pare rău dar ai tras lozul necâștigător.

– Aoleuu! Păi… cum așa nașule?

– Păi, chiar așa cum ți-am spus. Trebuie să mai tragi o dată.

– Stai nițel că m-ai încuiat de tot. Vrei să zici că ai lozuri de vânzare? L-am întrebat eu complet nedumerit.

– Bă… dar chiar că ești încuiat și totuși ai noroc că sunt eu prea flexibil, așa că îți voi explica ca unui analfabet ce ești: Scoateți dracului catrafusele din mașina mea și așteaptă să apară vreun fraier care să te ia, fiindcă eu mai am treabă pe aici. Capiși? Sau trebuie să-ți desenez ca să înțelegi? Spuse namila din fața mea.

– Hai bree nașule nu mai râde de mine, că sunt băiat ca lumea.

– Mă vezi pe mine că râd? Și cine ți-a zis că ai fi ca nelumea, că doar lumea e plină de proști.

– Te rog unchiule, nu mă lăsa baltă. Cine știe când o să mai apară alt taxi.

– Aici nu pot să nu-ți dau dreptate și uite că parcă mi-ai cam înmuiat puțin și inima.

– Păi… atunci haide să batem palma. Zic eu, prinzând mai mult curaj.

– OK! Dar începând din clipa asta, aparatul trebuie să taxeze și eu trebuie să mă duc să „bag ceva la ghiozdan” că sunt lihnit de foame, iar tu poți să vii cu mine dacă vrei.

– Aș prefera să stau aici lângă bagaje, dacă nu e cu supărare.

– Buuun! Atunci „marinarii pe covertă”. „Ieși la zar” cu 100 de lei și poți să stai aici cât ai chef.

– De acord, doar că știi… ar fi o mică problemă.

– Dumnezeule! Deja îmi vii cu probleme? I-a mai dute băi de aici învârtindu-te, că deja m-ai căpiat nu alta. Să nu te mai găsesc aici când mă întorc, că te desființez. Ai înțeles? Gata! Hai dispari!

– Stai bree unchiule, nu mă lua așa că pot să-ți explic.

– Bineee! Hai explică-te. Îți dau zece secunde din timpul meu prețios, după care nu-ți mai rămâne decât să te teleportezi.

– Nu am nici un leu la mine, dar…

– Cuuum? Încă mai îndrăznești să stai în fața mea? Vezi că-mi iei aerul și fac urât.

– … dar am dolari.

– Poftim? Băi tu vorbești serios? Să-i văd, mai întâi. Așa că am scos și i-am arătat cei 100 de dolari în bancnote de câte cinci, ce-mi mai rămăsese pe toată viața mea.

– Ohooo! Să trăiești boierule. S-a schimbat „calimera”. Haide că mi-a trecut foamea și hai s-o tundem de aici, că suntem urmăriți. După care, porni motorul și demararăm spre București. În sfârșit, se părea că ursitoarele și-au amintit și de mine.

Pe drum a încercat să mă tot descoasă în fel și chip, comportându-se ca unul ce era uns cu toate alifiile, dar nici eu nu ieșisem chiar atunci de la grădiniță, că doar ce absolvisem o școală superioară cu profil militar și cu note maxime, așa că a aflat exact ceea ce am avut eu nevoie să afle, printre altele și cel mai important lucru, faptul că aveam mare nevoie de un „job”, pentru următoarele trei luni, la care el mă întrebă:

– Ai permis de conducere de cel puțin doi ani, diplomă de bacalaureat și două limbi străine la purtător?

– Da, până aici suntem în regulă.

– Îți place să șofezi?

– Mai întrebi? Dacă e nevoie, merg chiar și „pe două roți”, cu mașina. M-am antrenat aproape un an pentru „viteză în coastă”, dar s-au terminat banii, așa că…

– Ei bine, ce zici dacă am deveni colegi?

– Păi… ce aș putea să mai zic? Doar că sunt aproape lefter, iar pentru un asemenea „job” în România, știu că trebuie să „miști din urechi” cu talent, nu glumă.

– Ți-am vorbit eu despre bani?

– Nu! Dar…

– Niciun dar. Ne întâlnim mâne dimineață în strada Galați, la sediu și problema este ca și rezolvată. Deci: permis de conducere, buletin sau pașaport și diploma de studii.

Și uite așa l-am cunoscut eu pe viitorul meu coleg de serviciu și prieten Bobby Torok, pe atunci șofer de taxi la Autobaza Glucoza, ajuns celebru peste vreo 15-16 ani (datorită emisiunii „Azilul de noapte” de la Uniplus Radio), după ce „bântuise” vreo 14 ani, prin New York.

Dar cam cine credeți că a fost cu ideea asta? Păi… cine ar fi putut să fie?

Adevărul este că în ultimii 36 de ani, am trăit efectiv „cu capul în sac”, fiind fericit că am supraviețuit unor experiențe de neimaginat pentru mine cândva, dar, care m-au marcat pentru tot restul vieții.

Cu Bobby Torok am legat o prietenie de scurtă durată, dar foarte puternică, cum nu aveam să mai întâlnesc vreodată. Dacă ar fi să-l caracterizez în câteva cuvinte, aș zice că era un „bivol cu chip omenesc“, dar cu suflet de copil și care atunci în 1976, citea (ca și mine dealtfel) câte o carte pe zi.

Eu sunt cel care, aflând întâmplător (în primăvara lui ’90) de iminenta apariție a unui prim post de radio particular, i-am sugerat lui Bobby „să ia taurul de coarne” și să se apuce de radio în România.

Tot eu sunt totuși și cel care, după câteva emisiuni ale „Azilului de noapte” (în timp ce începuse să primească elogii din toate părțile), am început să-i „frec ridichea” până „i-au luat foc neuronii”, fiindcă sincer să fiu, mie prestația lui mi s-a părut destul de puerilă.

Sperasem la mai mult de la el și mă dezamăgise.

Acuma, poate din cauza emoțiilor, poate din cauza oboselii, sau poate din ambele cauze, la un moment dat începea să se „ambaleze” și să „vorbească gura fără el”, lucru ce anula practic (în opinia mea), tot restul prestației anterioare, ce era totuși de calitate.

Deci, una peste alta, din toată povestea asta, pentru mine nu ieșise decât un „fâs”.

I-am propus să reducă emisiunea la jumătate, în ideea că mai bine puțin și bun, decât mult și prost, dar nici n-a vrut să audă, rămânând impenetrabil la criticile mele, ba mai mult, începând să mă evite pur și simplu. Adică cum? Toată lumea îl lăuda și eu îl criticam. Păi… ce fel de prieten îi eram eu?

Și de aici fisura, ce foarte curând s-a transformat în ruptură. Eu mă „dusesem la vale“, în timp ce el ajunsese celebru, așa că l-am lăsat în boii lui, ca să aflu acum că peste numai câțiva ani, avea să moară.

Dacă aș fi știut ce îl așteaptă, nu l-aș mai fi necăjit. N-a apucat nici 50 de ani.

Ce aș putea să mai zic acum? În momentul ăsta sunt prea deprimat.

Povestea lui Bobby Torok (zis și Bobby Elefantul), este însă mult mai lungă, dar toate la timpul lor.”

Autor George Sima

Foto Diana Singer