Îl iubea intens. Ea levita în lumea ei, el alerga în lumea lui. Cerurile li se întâlneau rar, dar atunci când o făceau, nu mai exista nimic în jur, decât dragoste pură.

Sânziana știa că nu vor fi împreună niciodată, adică zi de zi, noapte de noapte, dar, într-un fel special și nemaiîntâlnit, erau legați unul de celălalt secundă de secundă.

Viața lui se transformase complet de când a văzut-o pe ea prima dată; pur și simplu n-a mai fost om. Toți cei care-l cunoșteau îi spuneau: „Boss, te-ai schimbat! Ești îndrăgostit, arzi, luminezi…”

Simțea că înnebunește, că nu mai are nimic gust fără Sânziana asta nebună, care-i tulburase calea, spiritul, sufletul, berea din sticlă. Nu mai putea mânca, dormea prost, se zvârcolea, era gelos, cumplit de gelos și furios. „Oare ce face iubita mea la ora asta? Cu cine e?”

Când se întâlneau, cei doi făceau dragoste, de parcă mâncau zăpadă cu îngeri. „Femeia asta mă aprinde, doar când mă privește”, își zicea el, în gând, când o vedea. „Nimic vulgar, nimic convențional sau rutină, cum era cu celelalte dame din viața mea. Nici nu mă atinge și sunt topit după ea. Doar o privire! Atât!”

O iubea cu foame, abia aveau vreme să respire. Apoi îi făcea masaj și se juca în părul ei lung și mătăsos, ca de copil. Mirosea a păpușă nouă.

Vorbeau, vorbeau, vorbeau! Povesteau, râdeau, erau atât de fericiți. Ce chestie! Cu femeia asta putea discuta orice! Aveau un canal de comunicare, îl înțelegea, îl ajuta să vadă mai bine totul.

Și când soarele apunea erotic deasupra lor, ea zicea: „Doamne, oprește clipa asta!, iar el suspina trist și îi mușca gura mică. „Te iubesc!”

Sânziana îl cerceta. Îi plăcea să-i privească fața arsă de soare și de vânt, să-i deseneze cu vârful degetului sprâncenele frumoase, linia gurii cărnoase și pofticioase, („te mănânc!”), îi contabiliza ridurile de pe frunte („Unu, două, trei… hopa! Ți-a mai apărut unul, iubitule!”), îl săruta, ca o fetiță, peste tot, pe fiecare ochi, pe nas, pe buza de sus (de acolo îl și mușca nițel, și plescăia jucăușă, mințind că mănâncă piersici).

Îl pupa pe barbă, pe gât, pe pieptul atletic, până ajungea la buric. Femeia făcea ca o maimuțică, iar el se gâdila și o lua în brațe. „Unde ai fost atâția ani, de nu te-am întâlnit?” Sânziana dădea capul pe spate oftând: „Te așteptam!”

Când bărbatul trebuia să plece, ea plângea de fiecare dată. Îi uda tricoul cu lacrimi.

„Nu mai plânge, că n-am murit! Am să mă-ntorc!”, o certa el și o strângea în brațe, tare de tot.

Sânziana îl privea cu ochi de căprioară hăituită: „Cine știe când te mai văd?! De fiecare dată când pleci, simt că rupi ceva din mine, parcă sunt șchioapă sau oarbă.”

El o mai săruta încă o dată, apoi demara în trombă.

Când din mașina lui se mai vedea un punct cât o boabă de piper, soarele închidea ochii, iar Sânziana se urca în autobuzul de Constanța.

Nora