Nu știu cum sunteți voi, copii, dar mie îmi place toamna la nebunie. Cu diminețile ei deșuchiate, descheiate la toți nasturii, mincinoase, din ce în ce mai grele, dar limpezi. Cu amiezile, ca niște cuptoare de pâine, cu aromele ei de pământ ud, cu nuci verzi încă, prune și mere crocante, cu serile ei iubite, dezvelite și de-a dreptul erotice. (Depinde lângă cine te afli! ;))

Apoi culorile ei! Niciun anotimp nu e mai împodobit decât toamna! Niciunul nu s-a parfumat la subsuori ca minunata asta de nebună. Pentru că e o nebună, așa să știți! Dimineața bagă frigul în tine, la prânz te pârjolește ca flacăra, iar seara ai nevoie de ștrampi.

Mmm, uăi! Și ce miresme sunt seara! Parfumurile toamnei sunt mirese pierdute, niciodată măritate… Nobody ‘ s wife, vorba lui Anouk.:)

Și ce buze are! Ce ochi, ah, și ce plete!

Depresii? Ploi? Îmi plac toate.

Și ce dacă pleacă păsările? Se întorc. Și ce dacă bate vântul ca turbatul? Scutură și el pomii, mătură praful, șterge gândurile rele.

Când cade nebuna asta în viața mea, am ferestrele deschise și-mi bubuie toate ușile. Intră frunzele și furtunile în casă. În buzunarul de la piept am două poezii, un cântec cu ochii verzi, opt stele, un melc (Marcel. E prin casă, nu-l mai găsesc!) trei greieri, paișpe scoici de la Năvodari, o castană din Eforie Nord și-o bufniță din fier.

Toamna se uită la minec um cos niște pantaloni care mi-au rămas prea largi. O chem cu gura închisă. Sunt o mută care vorbește mai bine când tace.

Când vine toamna, mă închin cu toate degetele ei. Ale mele-s plecate departe. Hrănesc porumbeii care plâng pe malul stâng al Dunării albastre. Căci numai în Bărăgan apusul are suflet de femeie liberă.

Am o rană frumoasă în formă de apă pe umărul stâng.

Acum mă duc să dau jos luna din nuc. O iau și-o culc pe perna mea cu mirese și îngeri.

Nu plec! Mă întorc! Și, în fiecare toamnă, mă pup cu Bacovia pe gură, ca să-i fac în ciudă lui Eminescu. 😉

Dana Fodor Mateescu

Pictura realizată de Răzvan Mateescu/ http://www.artizanescu.ro