Mamele au lumini pe palme.

Când i-am văzut prima dată mâinile, mi s-a tăiat respirația de drag, de duioșie, de admirație. Erau mici, de păpușă, cu degețele subțiri, lungi, la capătul cărora sclipeau niște unghiuțe transparente, alungite, sidefii ca păstrăvii…

Mă strângea puternic de un deget cu pumnișorul rozaliu. Nu, nu era grăsuț deloc, așa cum sunt majoritatea bebelușilor. Nu mai văzusem în viața mea o asemenea splendoare, și regret nespus că nu le-am fotografiat. Nu aveam telefon Smart în 2007. Și nici cu camera foto nu i-am făcut, nu știu de ce.

O oră întreagă l-am examinat, ca pe-o minune cerească. Era un tablou perfect. Îi mângâiam fără să-l ating (da, știu, mulți dintre voi îmi veți pune diagnosticul: atracție patologică față de propriul copil. Ha! Ha! Ei și? Mi se drapelează!), îi respiram răsuflarea, îl miroseam ca pe-o tuberoză. La prima grimasă, la primul scâncet, gata! Era pe pieptul meu.

Și a venit vremea să-i tai unghiuțele. Auci! S-a dus visarea mea. Mi-a fost teamă. Era atât de firav și de mic, iar unghiile lui minuscule, fragede, diafane.

„Haide că i le tai eu! Știi că am lucrat în tipografie cu litere de casă…”, a zis, responsabil și mândru, Răzvan, tatăl lui.

„Uau! Ce vitejie!”, am gândit eu, cu inima cât o sămânță de mac.

A luat o unghieră nouă și, cu răbdarea tipografului în culegătoria de plumb, i le-a tăiat pe toate, rotund, fin, dulce.

Au trecut anii. Degetele lui s-au lungit ca niște turle din carne, spre cer, s-au jucat cu mașinuțe, au învățat să scrie, apoi au cântat la vioară, la pian, la chitară… Cuprind o octavă și se enervează mereu când greșesc. Sunt agitate, agile și superbe.

Degetele lui mi-au vorbit întotdeauna. Numai mie. Când gura lui a tăcut, mi-au spus ele ce nu putea ea…

Mâinile lui sunt un cântec despre scoici și lumină. Sunetele au guri roșii de catifea.

Dana Fodor Mateescu, 15 iulie 2022