Îmi doresc să văd spectacole mari de teatru sau film. Și cea mai mare bucurie a mea este atunci, când după vizionare, am despre ce scrie. Când Dostoievski este autorul după care se face un spectacol, bucuria este și mai mare. Tot așa pot spune și despre recenta premieră “Crimă și pedeapsă”, în regia lui Dumitru Acriș, de la Teatrul „Tony Bulandra” din Târgoviște, care este un regal în materie de regie și actorie. Am văzut multe spectacole excelente din repertoriul teatrului, am scris despre ele, deja știu cât de talentați sunt actorii din trupa închegată. Totul se datorează managerului teatrului, care gândește nu numai repertoriul, alturi de echipă, dar face și posibil să descopere și să aducă noi actori, tineri valoroși, care au șansa să-și găsească loc în distribuție, în urma unui casting.
La Teatrul “Tony Bulandra” din Târgoviște, când este premieră, e mare sărbătoare în teatru. Invitații sunt întâmpinați și bine primiți de către directorul teatrului domnul Mihai Constantin Ranin, și toată echipa. E minunat să simți energia orașului, a spectacolului, să vezi publicul entuziast aplaudând la final.

Tămâie, atmosferă de liturghie, actori talentați

Sosim patru critici și doi fotografi din București, la premieră. Regizorul Dumitru Acriș ne introduce în sala improvizată aflată în partea laterală a scenei mari, ca o cutie neagră, cu scaune din lemn incomode de jur împrejur, cu loc liber în centru și pe lângă perete. Spațiul dreptunghiular din centru este tăiat în partea de mijloc a fiecărei laturi. Despărțitura are lungimea lipsei unui scaun și e în formă de cruce. Sunt patru locuri pe unde trec actorii.
Regizorul îmi indică locul, îmi cere poșeta pe motiv că ar fi prea multe obiecte inutile în acel spațiu și ar face destul zgomot care ar tulbura actorii. Predau tot, îmi opresc un pix și carnetul pe care scriu, apoi dispare. Văd un proiector cu lumină slabă plasat sus pe tavan, în centru. Atmosfera de clarobscur e accentuată de obiectul ce fumegă pe care-l ține în mână regizorul ce apare de undeva din laterală. Energizează locul, ceea ce e bine, mai ales că alungă spiritele rele și dispare. Miroase a tămâie. Mă simt ca la liturghie.
Intră spectatorii, se îndreaptă fiecare spre locul său. Heblu. Apar actorii de jur împrejurul scaunelor, în spatele spectatorilor, unul lângă altul. Spectacolul începe. Fiecare personaj se prezintă apoi iese printr-o ușă laterală. Pe scaunul incomod, mă simt ca la un priveghi, fără ca mortul care ar fi plasat în spațiului mic fața mea, să existe. Între mine și primul actor nu e niciun pas distanță. Joacă izbitor de aproape. Văd grimase, simt respirația fiecăruia, pulsul. Sunt toți naturali, frumoși și talentați, se vede cât sunt de buni când joacă.


Cine este Raskolnikov?
Când Anna Grigorievna îl ajută să stenografieze „Crimă și pedeapsă”, Dostoievski se afla la o răscruce a vieții: ar fi putut să plece definitiv la Ierusalim, sau să se stabilească într-un oraș european și să se ruineze la jocul de ruletă, sau să se însoare a doua oară în Rusia. Alege ultima variantă. Avea 44 de ani, iar Anna 20, când s-au cunoscut în apartamentul lui modest din Sankt Petersburg. După căsătorie, pleacă împreună prin orașele din Europa pentru trei luni și se întorc în Rusia după patru ani. Când se îndrăgostea, scriitorul declara prin scrisori prietenilor: „Sunt un nebun fericit. O asemenea dragoste e boală curată. Ea mi-a apărut în momentele cele mai grele ale vieții și a făcut să-mi reînvie sufletul și toată ființa. Despărțirea de ea m-ar face să-mi iau viața”.
Conștientă de geniul lui, Anna îi suporta toate lipsurile și ciudățeniile lui: epilepsia, gelozia, pasiunea pentru ruletă, nervozitatea. Aflase la mult timp după ce-l cunoscuse, că fusese un adolescent cu tată alcoolic. Cu tot trecutul lui încercat, de om care trecuse prin ocna Siberiei, îndemna generos tinerii: „Înălțați-vă prin spirit și formulați-vă idealul”.

Octavian Goga citește “Crimă și pedeapsă”, despre care scrie: “Atmosfera de mesianism, scormonirea durerilor, tendința aceea de mister care planează peste capul chinuitului scriitor rus, în Raskolnikov, și-au înfipt ghearele în sufletul meu din primul moment și mi-au dat o adevărată zguduire de nervi, care m-a ținut aproape un an. M-am pomenit cu o adevărată criză de conștiință, și care, m-a făcut să trec printr-o revizuire a problemelor morale și să-mi schimbe cu totul concepția despre viață”. Și avea de ce să fie atât de răscolit poetul, căci Rodion Romanovici Raskolnikov are o față a lui Hamlet, profilul lui Napoleon și sufletul lui Mefisto.
Dostoievski se inspiră din realitate pentru povestea din romanul cel mai tradus în multe limbi de pe glob, care a inspirat pe lângă dramatizări și scenarii de film, uverturi, opere, un balet. În ianuarie 1865, la Moscova, un vânzător de prăvălie, de 27 de ani, rascolnic, fiu de negustor, omoară două femei bătrâne, bucătăreasa și spălătoreasa, urmărind să jefuiască stăpâna casei. Babele cad secerate de un topor într-o baltă de sânge în casă, seara. Când apar publicate două capitole din roman, în 1866 în revista “Russki Vestnik”, studentul A.S. Danilov ucide în acelașii mod și jefuiește pe pe ex-căpitanul cămătar Popov și pe servitoarea acestuia.

“Scena-oglindă” în toată psihiatria unei epoci
Psihiatria, cu tot chipul și asemănarea societății de atunci, precum și mirosul sângelui, intră în literatura rusă, iar Dostoievski în eternitate prin al său roman genial scris. Biografia lui Raskolnikov se poate rezuma în câteva fraze. Orfan de tată, fără avere, ajunge la Petersburg să urmeze “Dreptul”, ca să-și poată ajuta mama și sora, lăsate acasă, în sărăcie. Crezuse în Dumnezeu, dar se răzgândise pe la 15 ani, când devenise „lunatic și cu toane”. Student sărac, capătă de la un coleg adresa cămătăresei, ca să facă rost de bani. Este cea pe care o ucide, după ce amanetează un inel pentru “două bumăști”, apoi un ceas.
Totul pornește din ziua în care intră într-un local de mâna a treia, la un ceai, aude conversația dintre un ofițer și un student despre cum studentul ar ucide-o pe cămătăreasa Aliona, „ca să slujească binelui și cauzei comune”: “O singură moarte (crimă) și, în schimb, sute de vieți salvate – e aproape o chestiune de matematică”, i se adresează studentul ofițerului, iar acesta îl întreabă dacă în realitate ar ucide cămătăreasa, iar el îi răspunde negativ, precizând că vorbise “din punctul de vedere al dreptății”. Studentul și ofițerul compun un fel de dublu dedublat al lui Raskolnikov. Este “scena oglindă” de la care pornesc toți regizorii atunci când vor să monteze “Crimă și pedeapsă”.

După acest episod, Rascolnikov se închide în odaia lui, visează la crimă, se frământă, trage de timp, trăncănește monologuri biciuitoare despre neputința lui, premeditează crima. Studentul briliant, inteligent, talentat, instruit, de o înaltă moralitate, ucide cu sânge rece, apoi se ascunde. Personajul cu biografia clară devine misterios. Când se predă, o face fără remușcare, iar în ocna din Siberia, nu găsește nicio vină în trecutul său spre a-și imputa ceea ce a făcut, din uscăciune sufletească. Numele personajului principal vine de la “rascol” care înseamnă schismă, separare, izolare, iar, așa cum spunea Viktor Șklovski, “Principala taină din roman nu stă în crimă, ci în mobilul crimei”. Convins că un om superior, neobișnuit, are dreptul să încalce legea morală, Raskolnikov omoară, ca să se autoverifice: “voiam să știu, dacă sunt și eu un păduche ca ceilalți sau sunt un om în toată puterea cuvântului”. El pune în aplicare filosofia de viață a studentului și execută crima după un model precis: “Am vrut să fiu un Napoleon și de aceea am ucis”. El crede că se sacrifică și că acțiunea lui nu e o crimă.

Un tratat despre omor dezvăluit de 10 personaje în scenă
Crima e o operă colectivă, opera unei generații, cu mulți complici. Prin “Crimă și pedeapsă”, Dostoievski ne arată cum fiecare societate are psihiatria ei. Romanul, care însumează pagini din istoria dreptului penal, e ca un tratat despre omor, în 39 de personaje. Pornind de la această idee și de la “scena oglindă”, rigurosul și talentatul regizor Dumitru Acriș aduce în scenă doar 10 dintre personaje, face un spectacol fără pauză de până în 2 ore, creând și un fel de “personaj colectiv”, adică fiecare actor are și un dublu, arătând cum fiecare ne reflectăm în celălat ca-ntr-o oglindă. Actorii (Bogdan Farcaș, Andrada Fuscaș, Ana Maria Carablais, Iulia Verdeș, Cristina Dumitra, Liviu Cheloiu, Teodora Filip, Andreea Tănase, Corneliu Jipa, Daniel Nuță) îl joacă pe Raskolnikov, cu toate nuanțele psihologiei criminalului, dar și cu toate stările ce alcătuiesc fișa psihopatologică a epocii de atunci și cea de azi: trufia, tristețea, desfrâul, zgârcenia, mândria, lăcomia, mânia. Pentru modul cum fiecare actor joacă dublu rol, cum suntem oglindă unii pentru alții, regizorul genial merită toate aplauzele!

Faptura blândă cea mai paradoxală și cea mai îndrăzneață a castității, care întruchipează întreaga suferință umană, fără ca nicio picătură de desfrâu să-i atingă sufletul, rol jucat cu mare har, de către actrița Teodora Filip, în rolul Sofia Semionovna Marmeladova (desfrâul). Fiica din prima casatorie a lui Semion Zaharovici Marmeladov, fost consilier titular, se dezonorează, ca să-și salveze familia.
O surpriză plăcută e Ana Maria Carablais în rolul Pulcheria Alexandrovna Raskolnikova (tristețea) prin modul cum este nedumerită, neliniștită, nu pricepe ce se întâmplă cu fiul ei și nu vrea să știe adevărul despre fiul ei, capricioasă cu fiica ei, sclavă a iubirii materne.
O urmărești cu plăcere și de astă dată, pentru interpretarea rolului, pe frumoasa Andrada Fuscaș în Romanovna Raskolnikova – Dunia (mândria). Acceptă căsătoria cu Lujin, căci e gata să se sacrifice, dar într-o singură săptămână, destinele celor doi se răsucesc imprevizibil, deoarece fratele ei nu este de acord. De-o frumusețe înmărmuritoare, nu recunoaște că se căsătorește din mândrie cu Lujin, ca să salveze situația, sacrificându-se. Corneliu Jipa în rolul Petrovici Lujin (trufia), adică logodnicul Duniei, e avocat, om de afaceri, are ceva avere și spatele asigurat, ca să se însoare cu o femeie strivită de recunoștință, pe care să o domine, ca un stăpân nelimitat și absolut. Petresburgul nu-i priește ambițiosului personaj. Înscenează furtul Soniei, iar logodna se rupe. Actorul interpretează minunat toate nuanțele caracterului lui Lujin: când e un pic cam tăios, ori puțin posac, sau îngâmfat, eventual vanitos. Un parvenit care ajunge din nimic, cineva, căci iubește banii.
Cristina Dumitra în rolul Ivanovna (lăcomia și zgârcenia) e prima victimă a eroului principal, adică “păduchele”, văduvă de arhivar și cămătăreasă. O prezență scurtă în scenă pentru primul rol și destul de bine interpretat, mai ales reflexia din oglindă a lui Raskolnikov.
E prezentă în ceea ce face dozând extrem de bine cele două roluri, a doua victimă ucisă a lui Rascolnikov, ucisă, pentru că eroul principal a comis o “eroare de calcul”. Iulia Verdeș în rolul Lizaveta Ivanovna, (desfrâul), sora vitregă a cămătăresei, nemăritată și însărcinată. Cea mai sfioasă din istoria crimei supusă, speriată, este imaginea din oglindă a Soniei, căci se cunoscuseră ciudat, Lizaveta îi dăruiește Soniei, un exemplar din Noul Testament, din care Sonia citește lui Raskolnikov despre învierea lui Lazăr și schimbă crucile.
Joacă perfect strălucitele fantezii și speranțe, Andreea Tănase, în rolul Katerina Ivanovna (mânia), cu toate amintirile ei trandafirii, căci a iubit doar o dată, cândva, și a fugit de acasă pentru el, acceptându-și apoi soarta blestemată. Cu tată cu grad de colonel, cu o bunică de la care-i rămăsese doar un suvenir scump, o pană de struț, e persoană crescută artistocratic. Renegată, e prea mândră să se împace cu familia. Văduvă, cu trei copii din prima căsătorie, ea se mărită cu “animalul” Zaharici Marmelodov pentru că e săracă, iar el o ia de nevastă din milă. Personajul ei e atât de viu în scenă, de credibil și adevărat – inclusiv prin modul cum arată tuberculoza – că îți vine să crezi că e bolnavă și în realitate.
Liviu Cheloiu în rolul Semion Zaharovici Marmeladov, (beția), fost consilier titular, fără ocupație, care moare în urma unui accident de trăsură, e “bețivul perfect” din opera lui Dostoievski. Marmelodov mai are și un plictisit dispreț față de muncă. Liviu Cheloiu joacă bețivul autentic, martirul degradării morale, cultivănd voluptatea autoumilirii, cerând împrumut fără nicio speranță. E “un porc”, adică un animal înnăscut, a vândut tot ca să aibă de băut. E un adept grotesc al sintagmei “beau ca să sufăr mai tare”. E un “umilit obidit”, încrezător în mila lui Hristos.
Scriitorul fin observator al dispoziției bahice, evocă în toată opera lui tot procesul de excitație alcoolică, care “înzestrează” omul cu haruri pe care nu le are la trezie. Sankt Petersburgul e locul odihnitor, cu oameni fericiți, “cu case uriașe care te apasă și te înăbușe”, și cârciumi numeroase, cu terase, grădini, femei gătite și copiii zbenguindu-se, unde victimele lui Bahus sunt numeroase, subjugă femei și bărbați. Cetățeanul turmentat dostoievskian exprimă punctul de vedere al autorului asupra eroului său, care, îmbătat de visul napoleonian, s-a dezrădăcinat, își derulează viața între ceai și șampanie, dacă-i boierul epocii, sau vodca înghițită la răsărit și ceaiul pe masă la apus, dacă e om de rând. O fascinantă pagină din “Jurnal de scriitor” evocă cearta dintre niște bețivi, atât de beți, că nu se pot ridica de pe scaune și nu pot învârti limba în gură, dar ei comunică, rostind doar același cuvânt referitor la sexul masculin, încărcat de tonuri, nuanțe și gesturi. Se înțeleg perfect între ei.
Dar, cel mai enigmatic dintre demonii dostoievskieni e Daniel Nuță în rolul Arkadi Ivanovici Svidrigailov (desfrâul) Cartofor și trișor, criminal convins (acuzat de trei crime, și-a ucis nevasta, o surdo-mută pe care a și violat-o) e un trântor marcat de un senzualism malefic. Un tăciune aprins pentru care orice foșnet de rochie devine o tortură. Are o dualitate și o opoziție în același timp dominată de o anormalitate: viu și mort, sănătos și bolnav, senzual pătimaș și rece.
Demascatorul lui Raskolnikov, Ilia Petrovici Porfiri, jucat magistral de Bogdan Farcaș, care e și Raskolnikov, adică anchetator și criminal. Un dublu dedublat. Criminalul și anchetatorul nutresc același vis. Ambii au curajul disperării, se visează Napoleon, citesc Biblia până la disperare. Anchetatorul este singurul care înțelege articolul publicat de Raskolnikov înainte de a ucide. O dedublare și o complexitate în care binele și răul se anulează. Ambii știu că lumea noastră se împarte în două categorii. Oameni obișnuiți și oameni deosebiți. Oamenii obișnuiți trebuie să se supună legilor total pentru că ei sunt obișnuiți, iar oamenii deosebiți au dreptul să comită orice fel de crimă și orice fel de fărădelege, tocmai pentru că ei sunt deosebiți. Cât de actual este Dostoievski!

“A vedea” , „a privi”, Și a ne lumina
Final de spectacol. Actorii ies pe rând, se aude ultima replică. E întuneric în sală. Se aud niște lovituri. Pare a fi zgomot de cuie bătute în sicriu, sau poți să crezi că sunt bulgării aruncați peste sicriul coborât în mormânt.
Fiecare societate are psihiatria pe are o merită. Undeva în interiorul ființei noastre zace un Raskolnikov. Frânturi din roman îmi vin în minte. Există mai multe feluri de a ucide. Suntem criminalii zilelor noastre. Ucidem zile, ore și clipe. Mintea e ca o maimuță mușcată de scorpion. Niciun tribunal moral nu ne condamnă pentru că mental ucidem în fiecare zi pe cineva, sau ceva. Nu se vede crima din mintea noastră. Parcă aud personajul principal spunând cu voce tare: „Eu n-am ucis un om, am ucis din principiu! Da, principiul l-am ucis, dar de trecut peste obstacol n-am trecut, am rămas tot pe partea astalaltă!”. “M-am ucis pe mine! Acolo pe loc m-am ucis pe mine”.
Personajul principal își justifică crima: “Un păduche estetic e și mai jalnic decât un păduche normal”. Cămătăreasa e păduchele banal, iar el e cel estetic. Căci ucigașul e o victimă a cărților, a teoriilor, un rătăcit incurabil pe străzile Petersbugrului de atunci, unde vede crima societății, trecând ușor de la realitate la irealitate încât nu le mai poate deosebi. El este doar un “păduche estetic”. Nu e ticălos pentru că a ucis, ci pentru că nu a putut să-și suporte crima. Renașterea morală a lui Raskolnikov are loc la ocnă, ca o înviere din mormânt a lui Lazăr, subiect tratat senzațional de către scriitor și în “Amintiri din Casa morților”. Cei șapte ani de ocnă i se par ca șapte zile, e o aluzie biblică la cele șapte zile ale genezei, când Dumnezeu a făcut lumea.

Să aplaud crima? Nu, nu se cade. Când ultimul sunet se stinge în tăcerea grea, iar în scenă nu mai este niciun actor, mă ridic și plec. În liniștea ca de mormânt, îmi fac loc prin despărțitura care ține în loc de ușă și trag lumea după mine. Inspir lumină, ajung față în față cu regizorul, îl felicit. Actorii nu ies la aplauze, deși le merită, iar regizorul merită și aplauze și ovații, pentru finalul care te lasă în noapte și pentru genialitatea de a aduce în scenă o lume așa cum a fost ea, prin care să ne vedem ca-ntr-o oglindă. Fiecare om este oglindă pentru ceilalți, căci oglinda reflectă, dar și luminează puternic. De noi depinde salvarea și de evoluția noastră spirituală, ca să putem face diferența de optică între “a vedea” și „a privi”, (ce ar părea din punct de vedere literar un pleonasm). Și a ne lumina.

Autor articol: Monica Andrei, critic de teatru
Foto: Maria Ștefănescu