Bunică-mea Bențoaia avea o cămăruță de doi metri pe doi, lipită de cele două bude care erau în fundul curții. Cred că fusese o bucătărioară cândva, pe la începutul secolului 20. O cutie ceva mai mare. Nu puteam sta mai mult de zece minute acolo. Mă strângea, îmi era teamă de camera aia, nu-mi imaginam că cineva ar putea trăi acolo. Să dormi, să-ți faci mâncare pe un reșou cât palma, cafea sau ceai cu fierbătorul, și să te încălzești iarna, pe un frig de-ți îngheța mâna pe clanță. Și totuși…
Olimpia se mutase acolo, cu chirie, prin 1976. Era primăvară. Apăruse în aer, dintr-odată, un parfum străin, care mă tulbura: era ea. M-am bucurat nespus. Nu împlinise 20 de ani și venea de undeva din provincie, dintr-un oraș de lângă Dunăre. Fata avea noaptea în păr și niște ochi de căprioară care știa că va fi ucisă curând. Frumoasă ca o zână. Cu pielea albă, cu pistrui fini, cu o gură mică, rotundă și roșie, fără să fie rujată.
Ochii triști contrastau cu veselia feței și erau umbriți de gene puternice, întoarse ca niște degete răsfirate. Parcă-și luau rămas bun…
Mama nu mă lăsa să mă duc la ea („Ce cauți, tu, acolo? Ești un copil!”), dar nu știa că Olimpia mea îmi dădea voie să fac absolut ce vreau în odăiță. Îi scotoceam prin dulap, îmi puneam cerceii cu clips, mărgelele roșii, albastre, verzi și albe (perle) și mă încalțam cu pantofii ei cu toc. Afară de astea, puteam sări în patul ei cât voiam.
Cel mai mult îmi plăcea să mă joc cu părul ei. Era lins, drept, hotărât, sincer, castaniu-auriu, lung până la mijloc. Nu mai văzusem niciodată asemenea frumusețe. Pletele Olimpiei erau vii, se mișcau, vorbeau, scoteau sunete ca niște șoapte. Acum când scriu, simt între degete firele lucioase, mătăsoase. Simt parfumul lor.
De obicei citea sau învăța, stând pe burtă, iar eu o „coafam” călărind-o ca pe un căluț firav. La radioul, care avea baterii pătrate legate cu elastic de carcasă, cânta Angela Similea „Un albastru iiiinfiniiiit”, și o fericire luminoasă îmi curenta dulce trupul mic.
O iubeam! Era o soră mai mare, era o petunie uriașă de catifea care mă băga și pe mine în seamă. Ce noroc!
Părul Olimpiei era o ființă ciudată care creștea direct din ea.
Uneori îi prindeam coada cu ambele palme. Era rece și fină. Firele de păr stăteau aliniate corect, ca niște soldați, linie lângă linie și, nu știu ce nebunie mă apuca atunci. Când nu era atentă, haț! mușcam cu poftă din strălucirea cozii. O umpleam de bale și mursecam cu poftă firele de păr care scârțâiau în dinții mei.
„Nebuno! Ce faci?”, râdea. „Dă-mi drumul!”
O ciufuleam rău, apoi iar o pieptănam. O împleteam, iar o despleteam. Îi agățam trandafiri și cercei galbeni, din plastic. Inventam tot felul de pieptănături, iar Olimpia mea nu se supăra niciodată.
Mai avea acasă vreo cinci frați, iar ea, cea mai mare, terminase liceul și avea ambiția să dea la facultate. Lucra la „un birou”, așa mi-a spus, și-mi imaginam că acolo trebuie să fie foarte bine, de vreme ce ea se spăla pe dinți, la cișmea, în fiecare dimineață (mirosea toată curtea a mentă) și pleca veselă.
Trimtea bani acasă, dar își păstra și pentru ea. La fiecare salariu îmi cumpăra ciocolată și suc de portocale.
Într-o zi a venit schimbată de la birou. Era tot ea, dar… parcă frigea. Mă privea tainic și adânc. Simțeam că-mi intră prin ochi direct în piept. Zâmbea întruna, fuma și ofta.
A început să iasă mai des în oraș duminicile. Eram geloasă. „Cu mine nu te mai joci? Nu mai stai? Nu mă mai iubești? Nu mai râdem de Bențoaia?”
Olimpia mă lua în brațe și râdea: „Ba daaaa, te iubesc, dar acum mă întâlnesc cu Relu.”
Am privit-o pieziș: „Cine e ăsta?”
A scos din poșetă o poză alb-negru și mi-a arătat-o. „El e.”
Un tânăr bucălat, cu freză pe-o parte, gen anii 70, brunet, cu perciuni, buze groase și ochi apropiați, inexpresivi, privea spre un viitor incert.
„Vaaai, ce porcărie de bărbat! E urâââât!, i-am zis și i-am întors spatele tristă ca un sloi.
Vreo lună n-am mai dat pe la Olimpia. Nu puteam s-o iert, pentru că a ales un asemenea bocciu, când ea era așa de frumoasă. Încercam să mă mut în trupul ei ca să văd ce simte. N-am reușit. Ochii mei vedeau diferit. Mi se făcea rău.
Dar ne-am împăcat până la urmă. Venise toamna și eram mai înaltă. În buzunarele sufletului ei locuiam eu, frații ei, tăticu, mămica, un căluț pe care-l botezase Miroslav, o bufniță, un lan de grâu, două pisicuțe, un cais și un snop de maci.
„Ce-ai să faci când o să te îndrăgostești?”, m-a întrebat, brusc, scoțând fumul printre buzele care formau un cerc perfect.
„Eu? Cum adică? Să iubesc un băiat?”, m-am înroșit toată, pentru că nu mă așteptam. Eram doar o fetiță. Cu fierul încins dacă mă ardea și nu aș fi fost așa de agitată. „Eu n-am să mă îndrăgostesc în viața mea! Eu n-am să iubesc! Eu…”
Atunci am văzut-o plângând pentru prima dată și m-am speriat. Fuma și plângea. Boabe de lacrimi îi udau țigara și-mi venea să i le ating cu vârful degetului.
„Dani! Ce îți zic acum să nu mai spui nimănui. Va fi secretul nostru, de fete. Când o să crești mare, să nu ai încredere niciodată într-un bărbat însurat, care spune că te iubește. NICIODATĂ! Minte. El nu o iubește nici pe nevastă-sa, nici pe tine.”
I-am luat capul în brațe și fata a plâns mult, deznădăjduit. Se rupsese un nor în ea.
Atunci am văzut-o ultima oară. A doua zi, odaia ei era pustie. Rămăsese doar reșoul și pe el un ibric țigănesc mic și ars. Pe patul fără pătură, doar salteaua veche și cu arcurile rupte de mine, erau bilele din plastic, puse pe elasticul cu care-și prindea coada. Jumătate alb, jumătate albastru. Le-am luat.
„Unde e Olimpia?”, am întrebat-o, sugrumată de plâns, pe bunică-mea, Bențoaia.
„S-o dus. O plătit chiria pă sectenbrie și-o plecat.”
Am aflat apoi, ascultând pe la uși, că Olimpia rămăsese gravidă cu nașparliul de Relu.
Am ieșit din curte și m-am pus pe bordură, așa cum stăteam altădată cu Olimpia. Am suferit cumplit. Cineva cocea ardei capia și mi s-a făcut frig.
Se însera, iar cerul se despuiase de albastru și rămăsese cu inima goală, sângerând.

Dana Fodor Mateescu- 3 martie 2022

Dacă ți-a plăcut ce ai citit pe blog, susține-mă, aici: RO28 RNCB 0318 0781 8893 0001

BIC RNCBROBU- Mateescu Daniela Cristina

Doar dacă vrei!

Mulțumesc!