Sunt mamă de băiat. Bărbat în devenire. E adolescent și se află în zona schimbărilor de tot felul. Crește, crește, crește, e uluit de transformări, timid, nervos, căpos, obosit, fără chef, sau cu suspect de mult chef…

Însă ceea ce îi spun aproape săptămânal, – acum că îi zboară mintea din partituri la PS 5, la fete, mai nou și la tutun („mamă, mulți copii fumează!”) – este următorul lucru, care mie mi se pare esențial în educația și evoluția unui bărbat: să nu lovească niciodată o fată! O femeie. Chiar dacă ea e violentă și dă prima. Să n-o insulte! Să n-o jignescă! Pentru că vorba e o piatră care sparge capete și scoate inimile din piept. Vorba poate ucide!

Mă privește cu ochii lui uimitori și se supără:

-Lasă-mă, că știu, n-am trei ani!

Mamele formează viitorii bărbați. Mamele! Ele sunt arhitecții sufletelor. Meșterii. Modelatorii. Niște dumnezei mai mici. Ele sunt responsabile, ele au pe umeri atâta greutate, și unele chiar sunt conștiente de asta.

Mamele sunt trase la răspundere mereu și mereu (Nu te-a învățat mă-ta să spui: bună ziua? mulțumesc? îmi pare rău? mă scuzați? Nu te-a învățat mă-ta să pui copita la rât când strănuți, tușești sau caști? Nu te-a învățat mă-ta că nu e bine să fumezi? să vorbești trivial? Nu te-a învățat mă-ta să nu râzi ca un cretin de răul altora, de oamenii cu handicap? Nu te-a învățat mă-ta să-ți ajuți aproapele? Nu te-a învățat ce-i morala? cinstea? dragostea? Nu te-a învățat mă-ta să nu furi? Să nu ucizi? Ce-a păzit?).

Și Dumnezeu a creat omul după chipul și asemănarea Sa. Numai că unii au ieșit… puțin altfel. Poți să pui lumină și aur pe ei, că tot imbecili rămân. Poți să le dai sfaturi bune, că ei tot pe-a lor o țin. Nicio șansă! Atunci dăm vina pe Bunuțul? Nu! Tot pe mame. Mamele sunt vinovate întotdeauna! Mamele sunt aspru judecate.

Ideea e că, uneori, orice ar face o mamă, tot nu poate schimba destinul și caracterul unui copil. Din păcate! Unii devin oameni, alții ratați. Criminali. Pentru că ucigaș nu e numai cel care bagă în pământ un om, ci și cel care schilodește sufletele celor de lângă ei! Cel care își abuzează familia…

Mă gândesc la femeile-victime ale violenței domestice și terorii psihice. La femeile bătute până la leșin, schilodite, umilite, ucise în fața copiilor. Femei care nu au niciun ajutor, nicio șansă, femei care se sting în spatele unor uși bine ferecate. Femeia care rabdă și tace „pentru că are copii” și nu vrea să-i despartă de un tată, care nu-i merită, femeia în care înflorește cancerul tristeții…

Mă gândesc apoi la bărbatul-tiran, masculul (eu sunt stăpân!) care zbiară comenzi soției, ca unei ordonanțe netrebnice, (și de ce ar fi ordonanța așa? aia nu e om? n-are ochi? suflet? sânge?) la soțul care nu dă doi bani pe amărâta care și-a mâncat tinerețea lângă el, i-a crescut copiii, cum a putut ea, care a strâns boli și a răbdat multe, la soțul care-și înșală nevasta mințind-o și pe ea și pe amantă că le iubește cât universul. (Mă lași!?)

Chiar dacă țin cu femeile maltratate și mă sfâșie suferința lor, mărturisesc că cei mai buni prieteni ai mei au fost dintotdeauna băieții, apoi bărbații. I-am înțeles perfect (uneori), dar PÂNĂ la violență, înșelarea partenerei și la limbajul suburban!

Domnule, dacă nu-ți mai place femeia, las-o, dă-i liber! Pa! Are și ea demnitatea ei, viața ei, n-ai câștigat-o la belciuge, nu ești stăpânul ei, iar ea nu e sluga ta!

Aveți copii? Încercați să nu le distrugeți viața și lor, dacă de-a voastră v-ați bătut joc, de parcă ar fi fost a dușmanilor voștri.

Dragilor, e nevoie de un echilibru între femeie și bărbat. Pentru că cine-și pierde echilibrul cade. Și s-ar putea să nu se mai ridice. Niciodată! Și nicio mamă nu-l mai poate ajuta.

Dana Fodor Mateescu

10.02.2020