Când tata a împlinit 36 de ani, mama lui, Bențoaia, i-a făcut cadou o pilotă din puf de gâscă. O „dunyha”, pe ungurește. Era imensă, moale-moale, ușoară și foarte călduroasă.
„Picuță, ni un cado` dă la minie, o dunyhă așé cum aveai cân` ereai pruncuț la Iteu nost` drag. Țâpă plapoma aia veche și puni-o p-asta!”
Tata s-a bucurat în felul lui, cu muzica Aurei Urziceanu, cu bere și votcă, dar nu cât ar fi vrut maia să se bucure, lucru care a cam îmbufnat-o și a făcut-o să plece utilizând superba și universala ei înjurătură bună la toate ocaziile: „Fir-ar Pavel al dracului…”

Eu nu suportam „dunyha” aia! Mă scotea din minți. Bențoaia verifica mereu: „Coțofană, cu ce ti-o învelit mumă-ta az`-noapte? Fu frig!”
Eu mai uitam și ziceam adevărul: „Ăăăă cu o păturică albastră….”
Bunică-mea se făcea foc și pară. Cum? Ea cumpără o „dunyha” tocmai de la Bihor, și noi NU ne învelim cu ea? Nerecunoscători ce suntem!
„Dar a fost cald, mămico!, se apăra tata uluit și nițel cam mahmur. Vrei să ne învelim și vara cu ea?”

Ne-am băgat sub pilota aia vreo doi ani de zile, ca disperații, iar eu negociam de fiecare dată scosul unui crac afară, pentru că nu-mi plăcea (nu-mi place nici azi!) să stau acoperită total. Măcar un picior să scot la aer, să simtă și el răcoarea…
Într-o seară, rău m-a plesnit mama peste bot, pentru că i-am zis că și când voi muri, o să scot un picior afară din groapă, și-o să dau din dește. Mvai, ce m-a pocnit! Cu așa ceva nu puteam glumi! Mama avea oroare de moarte, morți, copârșeu, morminte, cruci, dricuri, etc, pe când eu, dracu`-mpielițat, numai printre cavouri și „efecte” de mort îmi găseam de lucru.
Într-o vară, pe la capătul lui iunie, îmi vine mie o idee magnifică, (ca toate ideile mele, de altfel!) și scot „dunyha” afară, pe fereastra care dădea direct în stradă.
Bunică-mea era plecată cu doamna Goldman să cumpere pește proaspăt de la piața Matache, ai mei erau la serviciu, eu în vacanță, așa că puteam să-mi rup și oasele și țoalele de pe mine, că nu intervenea nimeni. Liberă!
Dimineața călduță avea ochii deschiși larg, cerul turcoaz fremăta deasupra ca o mare cu valuri cuminți, iar soarele îmi făcea cu ochiul numai mie, și mi se părea că seamănă nițel cu Alain Delon dintr-o parte…

Pffffiiuuui! Bătea și-un afurisit de vânticel care mă necăjea frumos și-mi aducea arome dulci de gogoși și de cireșe abia rupte din pom.
Frate-miu avea un an, mergea ușurel în picioare, dar când voiam să mă joc, îl înfigeam „grijulie” în cărucior. Mdeci, am scos pilota nesuferită pe fereastră și am întins-o frumos pe trotuar. Sub ea am pus plapuma cea veche, pentru că durea tare curul, dacă te aruncai direct în puf. De cap, nici nu mai povestesc! Am sărit ca în bazin, era să-mi rup gâtul și m-am pricopsit cu un minunat cucui în frunte.
Oamenii care treceau prin dreptul curții cu numărul 38, trebuiau să ocolească pe stradă „comedia”, pentru că nu-i lăsa inima să calce pe…„dunyha” ivită-n drum.
Toți copiii de pe strada mea, și încă alte paișpe ulicioare adiacente, au venit de parcă ar fi fost ademeniți cu miere și alune.
„Aici v-ați găsit să vă jucați, mă?”, ne mai întreba vreo femeie, dar…o auzeam ca prin apă. Ce ne păsa nouă?!
Șmecheria era următoarea: te dădeai în spate vreo 10 metri, alergai cu viteză și, în dreptul pilotei, îți făceai vânt și… piiiiiiiiiiiiiiiiiiiiu, buuuuf!, săreai direct în puf. Mamă, ce bine era!


Îl luam și pe frate-miu de-un picior și-l azvârleam ca pe-o jucărie în brațele pilotei. Râdea, săracul și „chicăia”, chi-chi-chi, îi vedeam ciuful blond cum dispare-n pilotă ca-n valuri. Se pișase pe el, de bucurie, dar cine se mai gândea să-l schimbe în hărmălaia aia?! Se usca și singur…ete na! Auzi! Să-l mai și schimb!

Săream desculți, să fim înțeleși:
„E dunyha de la mamaia, le ziceam copiilor, extrem de serioasă și de încrezută. Are puf de gâscă ungurească în ea, să fiți atenți! E din secolu` trecut.”
La un moment dat, a apărut și Samuel Goldman. Mi s-a pus un junghi de foc în gât și mi s-au înmuiat gleznele. Mă uitam ca rața-n țeavă la el.
„Ce faci, meșugă? Ai furat placuma lu` tac-to? Să vezi bătaie ce-ți iei, din nou!”, râdea de mine.
„Nu e placumă, incultule! E dunyhă!”
„Hai, lasă că știu și io ce e! Mă lași și pe mine să sar?”
Și nu mai aștepta aprobarea, sărea direct. Aaaa, ce mai distracție! Ne aruncam, apoi, ținându-ne de mâini, ne dădeam peste cap, cu un picior într-o parte, cu un picior după cap, ca la balet. Urlete și chirăte ca la bâlci. Fericire totală.
La un moment dat, una dintre cusăturile pilotei, de la margine, s-a descusut și, în clipa în care săream pe ea, un jet de puf țâșnea în sus, ca o mică fântână arteziană. Muoaaamă, ce „cașto”! Și ne-am pornit și mai abitir pe distrus.
S-a descusut în mai multe părți, biata „dunyha”. Se murdărise și arăta ca naiba.
„Dano, parcă ninge, uite!”, mi-a zis Sami.
În secunda următoare, m-a pocnit o altă superbă și nemaintâlnită idee. Ca să mă dau rotundă în fața lui, dar și a celorlați copii de pe stradă, am luat pilota de-o margine, am lărgit găurica, transformând-o într-o găuroaie și, urlând cât mă țineau plămânii, am început să zbier o poezie foarte la modă pe vremea aia: „Port pe cap pălărioară/Şi la gât port tricolor,/Port în suflet România/Şi pe-al ei conducător./Port în inimă partidul,/De nimic nu mă mai tem./Sunt cuminte şi sunt harnic/Şoim al patriei mă chem.”

Nu știți voi ce minuni puteam să fac! Am apucat dintr-o parte ce-a mai rămas din „dunya” bunicii, și am luat-o la goană pe stradă, lăsând în urma mea nori de fulgi. Ningea în toată regula pe strada Petru Maior, în luna iunie! Vă jur că  ningea!

Vecinii au ieșit pe la porți și se țineau cu mâinile de burtă, râzând în hohote și crize. „Ahahahaha! Ia uite-o pă nebuna lu` madam Săndulescu! Hohohoho! Ce-o mânca fetișoara asta, că numa` porcării face!”
Samuel Goldman să nu tacă? După ce-a văzut că am scos aproape tot puful din pilotă și pe stradă nu se mai putea respira de atâtea pene și de râsete, mă întărâtă: „Dano, da` perne nu ai, fată? Scoate-le, să ne batem cu ele!”
Țuști! În trei secunde am sărit în casă direct din stradă, pe fereastră, am scos trei perne (atâtea aveam!) și buff! am început să ne tragem în cap cu ele. Aaaa, trosc! Uuuu, bam! Le-am făcut zob și p-astea.
Pilota zăcea și ea în drum, zdrențe, murdară, hărtănită și batjocorită. Ningea, ningea…iar eu mă țineam tare: „Port în inimă partidul,/De nimic nu mă mai tem./Sunt cuminte şi sunt harnic/Şoim al patriei mă chem.”
Nea Orășeanu mustăcea și sugea vesel dintr-o țigară: „Îi vedea tu partid, dă n-ai să-l poți duce, când o veni mă-ta mare dă la piață!”
Dar nici n-a terminat bine de zis și…iaca, dinspre bd. Titulescu apar bunică-mea și doamna Goldman, c-o falcă-n cer și una-n subsol:
„Tulaaaai, oi, Istenem! Jézus Mária!, a început Bențoaia recitalul.” S-a proptit de un zid, abia ținându-se pe picioare, cu peștii vii încă zbătându-i-se-n plasa-ochiuri. „Bolundă la minte ce ești! Ce-ai făcut?”
Eu, nevinovată. Îngeraș.
„Ăăă, păi…m-am jucat cu Sami și cu…ăăămmm..” Până să termin de zis, toți copiii fugiseră, iar Sami era deja la colțul străzii, așa de repede se ușchise, ticălosul. Rămăsesem doar eu, frate-miu, care adormise în cărucior, fericit, fără nicio grijă, și nea Orășeanu, care, pervers cum îl știam, aștepta circul și bătaia. Tocmai scotea a paișpea țigară din pachet. Făcea pariuri cu nea Țicu, tataia lui Bogdan. „Diseară o bate tac-so, da` ăla doar se preface, că e milos ca o cârpă. Pun rămășag că atunci când vine mă-sa, o s-o ia aia-n palme.”

Bunică-mea s-a apropiat de catastrofă, bâțâindu-se ca scuturată de friguri. Cu ochii numai săgeți otrăvite, mă suduia în ungurește, ca să nu pricep, în vreme ce doamna Goldman o acompania în felul ei: „Oi veeei, oi veeei!”
„Să pui mânurile și să strânji tăți fuljii, bătu-te-ar sfântu` Agapie să te bată, ni, la ié ce-o făcuuut, tulai, lumeeee! Niși perinele nu le-o iertat, mvai! Ia o pungă și mintenaș să strânji tăt, că dă nu….! O să durmiți pă țoale învârtite, că perine ioc!”

Cum vă precizam la începutul povestirii, în meleag bătea și-un drăguț de vânticel, așa că toți „fuljii” de care vorbea unguroaica de bunică-mea zburaseră la trei străzi, prin curțile oamenilor, ba mi-a zis Sami, a doua zi, că ajunseseră tocmai pe la primărie, pe bulevard. Curajoși fulgi, n-am ce zice!
Tremurând și plină de remușcări m-am apucat să culeg penele de gâscă. Ți-ai găsit! Abia de-am strâns o pungă, dar erau pline de praf și mici-mici, te apucau pandaliile de nervi, zău! Ce? Eu eram Cenușăreasa? Să despart boabele de mei de alea de mac?
Când a apărut tata, vesel și nițel afumat (făcuse un ocol pe la Gogoșaru) bunică-mea îl aștepta la poartă: „Tulai, Picuță, o făcut și-o dres, nebuna! Nu mai aveți cu ce vă-nveli la iarnă. O distrus și tăte perinile… Vine amu` mumă-sa și o vidé ié bătaie adevărată, numa-numa!”
Tata s-a încruntat la mine cinci secunde, apoi i-a zis bunicii că îl doare un deșt și, drept urmare, va amâna bătaia din seara aia, pentru altă zi. „Poate se mai strâng niscaiva prostii, ca s-o bat ca lumea!”
Și s-a dus să tragă un binemeritat pui de somn. Un electrician AMC, care se respectă, trebuie să doarmă după-amiaza!
Pe la opt și ceva a venit și mama. Albă și frumoasă, grațioasă ca o lebădă. Râdea: „Dani, să vezi, sunt numai fulgi pe strada noastră și sus, pe bulevard… Oare ce s-o fi întâmplat?” Eu tăceam chitic și mă făcusem mică-mică: „Nu știu, mamă. Cred că a nins…”
„Mno, bătu-ti-ar fericirea păste mutră!”, s-a auzit imediat bunică-mea Bențoaia, care a și apărut de după cișmea. „Spune-i adevăru` lu mumă-ta, că te bate Dumniezo!”
Dar, până să mai scot eu vreun „m” sau vreun „ț”, mama a văzut pilota fleșcăită ca un balon dezumflat, și cele trei perne rămase fără pene și fulgi. Odată s-a înnegrit la obraz, și, cu o forță nebănuită, m-a pocnit peste mâinile cu care-mi apăram neprețuita-mi meclă. Plângea și mă lovea.
Bunică-mea s-a evaporat rapid, sanchi, ea avea treabă pe la bucătărie (răzbunarea mea urma să fie pe măsură în zilele următoare!).
Singurul care a venit să mă iubească după ciomăgeala mamei, a fost frate-miu. Unica ființă care a înțeles ce înseamnă să te distrezi cu adevărat și care credea că a nins în luna iunie…
Se pișase din nou pe el, dar râdea și mă îmbrățișa cu mânuțele lui durdulii. Într-una din ele abia ținea un ciocan mare, din plastic, care scotea niște sunete chițăitoare, când loveai cu el în ceva tare.
Apoi, când a văzut că zâmbesc din nou, pac! mi-a tras cu padibuzul în cap, de-am văzut stele mov. Doamne, ce mândră eram de el! Și odată m-am pornit să recit prostia aia de poezie: „Port în inimă partidul,/De nimic nu mă mai tem./Sunt cuminte şi sunt harnic/Şoim al patriei mă chem.”

Dana Fodor Mateescu
18 ianuarie 2020

Dacă ți-a plăcut ce ai citit, susține-mă, aici: RO28 RNCB 0318 0781 8893 0001

BIC RNCBROBU- Mateescu Daniela Cristina

Doar dacă vrei!

Mulțumesc! 🙂