Florian Pittiș – Un actor trebuie să ardă în seara respectivă

Actor al Teatrului „L.S.Bulandra”, realizator a numeroase spectacole de poezie şi muzică, redactor-şef al postului Radio 3 net şi fondator al trupei Pasărea Colibri, Florian Pittiș a fost unul dintre comentatorii emisiunii Teleenciclopedia, difuzată de Televiziunea Română, din 1965.

Florian Pittiş s-a născut la 4 octombrie 1943 şi a decedat la 5 august 2007. A rămas în mintea multor oameni de teatru „Ariel” din “Furtuna”, un spiriduş din piesa scrisă de Shakespeare (care e de fapt testamentul dramaturgului), interpretat prin 1978, aşa cum nimeni n-a mai făcut-o de atunci. A jucat mult în spectacole regizate de Andrei Şerban, încă din studenţie luând şi premii importante. (“Ubu rege” de Alfred Jarry, „Nu sunt Turnul Eiffel”, „Iuliu Cezar” „Şeful sectorului suflete” – spectacolul a primit două premii la Festivalul de la Zagreb).
A semnat cronică muzicală în diverse publicaţii, iar în 1998 a devenit directorul Canalului Tineret al Radiodifuziunii Române ducând o contribuţie notabilă în popularizarea muzicii pop-rock prin realizarea unor emisiuni radiofonice în cadrul seriei “Pittiş Show”. S-a dedicat traducerii în limba română a cântecelor lui Bob Dylan.

În 2004, primeşte Ordinul Meritul Cultural în grad de Comandor, Categoria D – “Arta Spectacolului”, „în semn de apreciere a întregii activități și pentru dăruirea și talentul interpretativ pus în slujba artei scenice și a spectacolului”.
Din 2013, numele său figurează pe marele GONG care se află pe Aleea Celebrităţilor din Piaţa Timpului din Bucureşti. A fost căsătorit cu Anda Niculina Pittiş.

Drumul spre teatru
Era elev la Liceul Gh. Lazăr, în capitală, a cântat şi a jucat teatru fără să-şi propună să urmeze o carieră în domeniul artelor, lucru despre care spunea: „în şcoală eram mort după matematică, făcusem gimnastică de performanţă la Palatul Copiilor, băteam la tobă în orchestra şcolii, eram şi solist vocal, jucam în cercul de teatru al şcolii şi toate astea s-au adunat.”
În 1958, când l-a întâlnit pe Petre Gheorghiu, care lucra Teatrul „L.S. Bulandra” şi era instructor artistic la liceu, a fost momentul hotărâtor în destinul său în privinţa carierei. Acesta l-a determinat să dea admitere la Facultatea de Teatru, lucru despre care va povesti peste ani într-un interviu: „A mai existat un moment foarte important în drumul meu, acela când am căzut la exemenul de admitere la Institutul de Teatru, pentru că aveam un defect de dicţie – graseiam. Până atunci eram răsfăţatul şcolii, toate îmi mergeau ca pe roate. A fost momentul când mi s-a arătat că viaţa nu e chiar atât de simplă şi de roză. În acel an am lucrat voluntar, adică fără plată, ca electrician la serviciul de lumini al Teatrului <<Bulandra>>. Asta mi-a dat posibilitatea să stau în teatru de dimineaţă până după miezul nopţii, să văd actorii în repetiţii, să văd monştri sacri ai scenei româneşti din acea perioadă. Am lucrat foarte mult pentru remedierea defectului de dicţie, pentru că, nefiind un defect organic, ci o proastă deprindere, a trebuit să înlocuiesc în vorbirea de toate zilele consoana <<r>> cu <<l>>.
Vorbeam de dimineaţa până seara precum copiii. Apoi, vorbeam cu <<d>> în loc de <<r>>, apoi <<dl>>, asta în discuţiile curente, pe lângă repetiţiile pe care le făceam acasă. Şi într-una din zile s-a produs saltul, mă corectasem şi am putut intra în institut. În anii de studenţie, un moment crucial a fost întâlnirea cu Andrei Şerban, cu care am împărţit gânduri de teatru, consolidate mai târziu, când am avut bucuria de a lucra două luni, la Paris, cu Peter Brook. De importanţă fantastică a fost întâlnirea de lucru cu extraordinarul om de teatru Liviu Ciulei. Iar momentul important de astăzi este întâlnirea cu mine.”

Debutul în Teatrul „L.S. Bulandra” a avut loc când lucra ca electrician, în 1962. A fost un moment norocos, când Petre Gheorghiu l-a propus lui Liviu Ciulei pentru înlocuirea unui actor care juca un rol secundar în spectacolul cu piesa “Cum vă place” de W. Shakespeare.
“M-au chemat de acasă – era într-o duminică – şi în cabină, înainte de spectacol, Liviu Ciulei a lucrat cu mine 20 de minute rolişorul acela.”
De atunci, drumul în teatru s-a conturat. A interpretat roluri mari şi grele. A fost un actor unic care preţuia simpatia publicului. „Pe actor nu-l cauţi nici în rafturile bibliotecilor, nici în muzee sau în alte depozite de bunuri culturale. El există numai în conştiinţa spectatorilor. Dacă la Sartre <<infernul sunt ceilalţi>>, pentru mine ceilalţi sunt paradisul. Pun mare preţ pe <<simpatia>> publicului, fără să fac din asta un scop în sine.”

Pregătirea pentru rol
Florian Pittiş a fost actorul cu o voinţă de fier, care avea o excelentă pregătire muzicală. A muncit enorm în toată cariera sa. „Este o muncă foarte grea, aceea de a-ţi întreţine condiţia fizică şi psihică de concurs. Noi suntem ca nişte sportivi care, în fiecare seară, participă la Olimpiadă şi trebuie să câştige. Dar cel mai mare efort este acela de a-ţi ascunde efortul. Oricât ai fi de obosit, spectatorul să n-o simtă. Pentru că, altfel, bucuria lui de a te urmări dispare, se transformă într-o senzaţie uşor penibilă, de compătimire. Ca şi la balet, Lebăda trebuie să zboare plină de graţie şi uşoară ca un fulg în braţele Prinţului.”

Florian Pittiş, despre actor şi rolurile jucate
Actorul total „Starea fericită a actorului este aceea de a relua, cu fiecare rol, totul de la început. Să redescopere mereu, nu să aibă bagajul lui de trucuri, pe care să-l scoată la fiecare montare.”
Despre rolurile jucate „Dacă pe umerii mei ar sta soarta unei ţări, a unui popor, cum ar arăta viaţa mea? Cu această întrebare în gând am lucrat rolul lui «Ludovic al XIV-lea» din «Cabala bigoţilor», de exemplu. Ludovic vine şi vede spectacolele lui Molière, dar el ştie în permanenţă că pe umerii lui atârnă destinul Franţei. Şi în toate celorlalte personaje, caut să aflu, să mă înţeleg pe mine şi să-i înţeleg pe ceilalţi, să văd care sunt oscilaţiile de gândire datorate funcţiei lor, rolului lor social, caracterului lor ş.a.m.d”.
Consumul fizic „Când jucam «Elisabeta I», consumul fizic era imens, m-am cântărit de câteva ori, înainte şi după spectacol: slăbeam 3, 200 kg la o singură reprezentaţie. În «Lungul drum al zilei către noapte» eram aproape de gândurile lui Stanislavski despre teatru. De data asta, consumul nervos era mai mare; după acest spectacol cu greu reuşeam să adorm până la 3 noaptea.”
Actorul trăieşte clipa. „Un actor trebuie să adere la dictonul «Carpe diem», la această fascinantă idee: Trăieşte-ţi clipa. Un actor trebuie să ardă în seara respectivă, pentru că ştim bine că un spectacol odată terminat a murit, numeni nu poate transpune în alte zone această comunicare fantastică dintre actor şi publicul său. Ce înţeleg prin a-ţi trăi clipa? A trăi cu bucuria primei clipe pe pământ şi cu disperarea ultimei, în acelaşi timp. Acest principiu te obligă să duci o viaţă de excepţie, în aşa fel încât să-i poţi pune punct în fiecare clipă. Dar poţi oare să pui punct acum vieţii tale, cu conştiinţa împăcată că ai făcut totul, că ai trăit totul, din plin, aşa încât să spui: m-am realizat, chiar dacă în secunda următoare voi înceta să exist? La această intensitate a trăirii trebuie să se desfăşoare un spectacol de teatru.”
(Sursa: Doina Dragnea, Andrei Băleanu – „Actorul între adevăr şi ficţiune”;
Foto: Cinemagia)
Autor articol: Monica ANDREI, critic de teatru