Povestea asta s-a petrecut prin 2003. O banală excursie la munte. Așa se preconiza.

Nici nu ne-am dat bine jos din tren paporniţa cu ţoale, conserve şi sacul de dormit, că au și sărit pe noi vânătorii de “agroturişti”: „Avem camere, avem camere ieftine!”

Ofertele în Poiana Țapului erau variate şi tentante. „Costa” doar priveliştea, nu şi condiţiile de cazare, care lăsau de dorit. Dar cu cât camerele erau mai ieftine, cu atât turistul se simțea „mai apropiat de natură„. În sensul că era ca şi afară…

Cele mai scumpe camere erau acelea din minihoteluri şi pensiuni, cu toate facilităţile, căldură, apă şi televizor cu cablu. Cele mai ieftine erau odăile oferite de localnicii modești, care, pentru a-şi plăti facturile la gaz sau curent, închiriau, fie vară fie iarnă, una dintre camerele lor de locuit.

Dis-de-dimineaţă îi vedeai dârdâind de frig prin gară aşteptând să pice câte un bucureştean ofilit, dornic de aer curat. Dacă ăla accepta condițiile, se înghesuiau cu toții într-o odăiţă, ca să facă loc turiştilor în sufrageria cu televizor defect şi macrameu întins frumos pe dormeza putredă, udată pe vremuri, la intervale regulate, de „ăla micu’“.

Noi eram patru, dar nu ne ajungeau banii de două camere. Am încercat să luăm una. Am negociat cu o femeie bărboasă, cu ochii albaştri-albaştri, beată mangă, care zicea că se numește „tanti Constanţa”. Seamăna leit cu Adrian Păunescu, numai că era mai slabă şi nu recita poezii scrise de ea însăşi. După cum articula cuvintele, muierea nu prea avea toate ţiglele pe casă. Am înţeles şi de ce. La chimirul lat de-o palmă se ghicea gâtul unei sticle cu votcă Floredana. Începută deja…

I-am plătit pentru trei zile: vineri, sâmbătă şi duminică. Ne-am bucurat ca proştii. Pentru că eram „dă la ziar”, tanti Constanţa ne-a avertizat plină de amabilitate: „Aveţi grijă, bă, cân’ vă căcaţi! Veceu’ e lângă coteţu’ porcilor şi lemnele-i rupte pă alocuri, zidul e praf. Am o scroafă nenorocită, Rita. Cum vede un cur de om se şi repede să-l muşte. Trebuie să-i vorbiţi, să-i povestiţi câte ceva, un banc, o istorie, orice, sau să-i daţi peste rât cu ziaru’ că al’fel vă rupe! Pe mine m-a făcut zob odată. O s-o tai la iarnă!”

Am ajuns la „vilă” înspăimântaţi. Casa avea doar două camere şi în una din ele urma să stăm noi. Era frig, dar tanti Constanţa ne-a sfătuit sincer să lingem nişte votcă sau rachiu, dacă vrem să ne încălzim înainte de culcare.

Gazda bărboasă şi mirositoare a trăscău ne-a indicat pe unde să ne petrecem timpul: putem opta între cârciumile de la gară („foarte ieftine, cu televizor şi muzică modernă”) şi cărările montane spre vârful Omu’, Babele sau Poiana Izvoarelor. „Cân’ o să vă întoarceţi o să vă invit la un „lătrău”. Aşa îi zic eu la rachiu’ făcut de mine. O să vă placă! Io-s pensionară pă caz dă alcoolism şi ştiu ce e băutura!”, ne mai zice femeia trăgând o duşcă zdravănă de otravă.

Am hotărât cu toţii să mergem pe Valea Cerbului spre Poiana Izvoarelor. Am lăsat bagajele în cameră. Înainte de plecare, am trecut  fiecare… pe la budă. Puțea, de-ţi muta nasul, dar n-am avut alternativă. Alea erau  condiţiile pentru care am plătit.

O parte din perete, destul de mare, era distrusă. Putoarea cumplită din cotețul scroafei venea în buda „pensiunii” și viceversa. Când simțea prezenţa omului, Rita, purceaua canibală, începea să grohăie sinistru și băga râtul prin gaură. „Groh, groh! Guiiiț, guuuiiiiț!”

Plesnită peste botul pofticios, fugea speriată. Se întoarcea repede, aşa că, mai tot timpul erai nevoit să dai din mâini şi să-i spui poveşti. Poziţia era incomodă şi-ţi venea să urli de ciudă. Dar dacă erai iute de labă, puteai fenta arătarea cu rât destul de bine.

În sfârşit, am plecat spre Valea Cerbului cu speranţa că ne vom odihni creierele şi că vom avea parte de câteva ore de linişte. Slabe speranţe! Din loc în loc erau instalate corturi. Pe malul pârâului era mizerie. Hârtii, gunoaie, sticle, pempărşi. Printre toate astea, câteva familii pregăteau grătarele.

În jur era o hărmălaie cumplită. La o barieră, un moş cu faţă de ungur simpatic cerea bani turiştilor care intenționau să ajungă la cabana Gura Diham sau să-şi instaleze cortul. 

Contrar bârfelor, bucureştenii sunt oameni care ştiu să se distreze. Îi ghiceşti uşor după numerele maşinilor. Fiecare cort avea muzica lui, în funcţie probabil de cartier şi de nivelul cultural. Unii jucau fotbal. Lângă pârâu, nişte grei, tatuaţi până-n nas, care veniseră călare pe motoare, grohăiau artistic imitându-l pe Cobain de la Nirvana. Îşi turnau bere în cap şi se jucau aruncând cu sticle goale în copaci. Din cinci în cinci minute, pădurea era tulburată de un „MotherFucker” râgâit. Dacă n-ar fi urlat Lemi de la Motorhead aşa de tare, poate s-ar fi auzi şi ciripitul sticleţilor.

Ceva mai departe de rockerii „free” şi dezlănţuiţi, doi bătrânei, soţ şi soţie, au venit şi ei la odihnă cu o Dacia. Băbuţa-nevastă a întins o păturică, a pus masa, şi, din când în când, îl încerca pe moşul-soţ cu oglinda. Dacă era aburită, era bine.

Când am ajuns la Gura Diham, nici acolo n-am avut parte de linişte, pentru că vânzătorii de suveniruri montane (farfurii, fluiere, orori cu Dracula) au dat la maximum o behăială manelistică.

La o dugheană din dreapta cabanei, preţuri de restaurant. Cea mai ieftină bere era „Noroc” , iar cea mai scumpă, Stela Artois. Pentru o „cafea mică” (două degete de lichid greţos făcut parcă din mătreaţă) am scos din buzunar aproape toți banii. Ne-am luat câte una şi ne-am zgâit ca tembelii la munţi. Munţii se zgâiau şi ei, nedumeriți, la noi. Peste o jumătate de oră, însă, ne-a apucat burta. Durere mare! Greață. Amețeli. Cu greu am ajuns şi la Poiana Izvoarelor, după un urcuş de o oră. Am stat puţin, ne-am tras sufletele şi ne-am întors epuizaţi în Poiana Țapului la „vilă”.

În prima noapte, a fost frig al dracu’! Am reuști totuşi să adormim anesteziaţi cu rachiu de drojdie. Ne-a dat tanti Constanţa. Avea bucătăria plină de clondire. Puturos, cu miros de pipi de câine necastrat, dar bun pentru un sistem nervos zdruncinat. De mâncat, am mâncat numai pufuleţi, pentru că toate conservele din bagaje au dispărut fără nici o urmă. Cufureala s-a ţinut scai de noi şi zilele următoare, pe care le-am petrecut dând din mâini la budă şi depănându-i scroafei Rita „Povestea Porcului” sau „Cei trei purceluşi”, la care a fost extrem de receptivă.

În ultima zi ne-am trezit că intră peste noi patru inşi, cazaţi de tanti Constanţa în aceeaşi cameră. „Lasă, bă, că oricum voi vă căraţi azi, nu?”, ne-a liniştit gazda, beată din nou. „Mai veniţi şi la anu’, da-ţi-vă dracu’ dă bucureşteni! Hahahaha!” Cică glumă!

Vecinii noştri erau din Ploieşti. Abia își desfăcuseră bagajele, iar unul dintre ei, venit de pe drum, s-a îndreptat glonţ spre privata din curte. A intrat şi, după câteva momente, am auzit un răcnet ca de moarte. Tanti Tanţa uitase să-l avertizeze că acolo e stăpână Rita.

Săracul!

Am plecat ţinându-ne de garduri. Vomitam conştiincios şi ne târam.

Una peste alta, „minivacanţa agroturistică” a fost de neuitat. Cu toţii aveam pungi sub ochi, de la „lătrău”, tuşeam şi căpătaserăm un tic nervos, de care cu greu am scăpat: cum ne duceam la closet, începeam să spunem câte o poveste şi să ne apărăm ca de muşte.

Dana Fodor Mateescu- 2003- fragment din volumul „Fetițele din cimitirul Roșu”