Închide puțin ochii și imaginează-ți o seară de iarnă în Bucureștiul secolului al XIX-lea. Trăsuri elegante opresc în fața unei reședințe impunătoare. Din ele coboară doamne în rochii sofisticate, cu evantaie și bijuterii, însoțite de domni în ținută de gală. Dincolo de ușile larg deschise se aud muzica orchestrei, conversațiile și râsetele invitaților. Parfumuri tari, lumini care pâlpâie, miros de tutun bun.

Este una dintre serile de bal de la Palatul Suțu, (Suțu, nu Șuțu!!) un loc în care aristocrația Capitalei își dădea întâlnire. 🙂

Astăzi, lângă Piața Universității, clădirea își păstreze ceva din eleganța acelor vremuri. Construită între 1833 și 1835 de postelnicul Costache Grigore Suțu, după planurile arhitecților vienezi Conrad Schwink și Johann Veit, reședința impresiona prin arhitectura neogotică, o apariție îndrăzneață într-un București care începea să se apropie cultural și arhitectural de Occident.

Perioada de maximă strălucire a venit odată cu Grigore Suțu și soția sa, Irina, fiica bancherului Ștefan Hagi Moscu. Cei doi au transformat casa într-unul dintre cele mai importante centre ale vieții mondene bucureștene. Seratele și balurile organizate aici erau evenimente de prim rang, iar invitații proveneau din aristocrație, lumea politică și cercurile influente ale vremii.

Printre cei care participau la aceste întâlniri se aflau și regele Carol I și regina Elisabeta. Balul de Réveillon, organizat în seara de Anul Nou, era unul dintre evenimentele de mare prestigiu ale sezonului. Nu era doar o petrecere, ci și o ocazie de întâlnire a elitei, într-un ceremonial în care rangul, vestimentația și bunele maniere aveau o importanță aparte.

Grigore Suțu își primea oaspeții purtând mănuși albe și ținând în mână sceptrul de mare logofăt. Doamnele apăreau în rochii comandate de la Paris sau Viena, iar lumina candelabrelor se reflecta în uriașa oglindă de Murano. Orchestra interpreta valsuri de Johann Strauss, iar dineurile ofereau preparate rafinate, unele comandate de la celebrul stabiliment Capșa. Șampania franțuzească și vinurile vechi completau atmosfera.

În 1862, sculptorul Karl Storck a contribuit la amenajarea interioară. Scara monumentală, cu două brațe, și oglinda venețiană au devenit elementele centrale ale salonului. Deasupra acesteia se află un medalion sculptat în lemn care o înfățișează pe Irina Suțu. Un detaliu care păstrează, peste timp, chipul uneia dintre femeile care au dat strălucire acestei case.

Dar istoria nu a fost întotdeauna generoasă cu palatul. În timpul Primului Război Mondial, clădirea a fost folosită drept cartier general al trupelor germane de ocupație. Ulterior, a trecut prin mâinile mai multor instituții, printre care Primăria Capitalei, Banca Chrissoveloni și CEC, fără să beneficieze de întreținerea necesară.

După cel de-al Doilea Război Mondial, imobilul a ajuns în pericol de demolare. Declararea sa ca monument istoric, în 1948, a reprezentat un prim pas spre salvare. În 1956, a fost atribuit Muzeului orașului București, iar între 1956 și 1958 au avut loc lucrări de restaurare.

La 23 ianuarie 1959, și-a deschis porțile ca muzeu, devenind un loc dedicat memoriei Capitalei.

Astăzi, Palatul Suțu găzduiește Muzeul Municipiului București, expoziții și evenimente culturale. Printre piesele prezentate în expoziția permanentă „Timpul Orașului” se află și sabia de paradă atribuită domnitorului Constantin Brâncoveanu.

De fiecare dată când privesc această clădire, mă gândesc la câte lumi au încăput între zidurile ei. Aici au dansat regi și regine, s-au întâlnit personalități ale vremii, s-au purtat conversații care poate au schimbat destine. Apoi au venit războiul, ocupația, instituțiile, nepăsarea și amenințarea cu dispariția.

Dar palatul a supraviețuit. Așa cum a putut. Iar scara monumentală, oglinda de Murano și medalionul Irinei Șuțu sunt încă acolo, așteptând ca vizitatorii să ridice privirea și să descopere că Bucureștiul are încă povești extraordinare de spus.

Text și foto, DFM 2 noiembrie 2026

P.S.

• De ce scriem/zicem Suțu (cu „s” și nu cu „ș”): Numele de familie istoric în româna veche și în documentele oficiale a fost fixat și transmis ca Suțu (sau uneori Sutzu în transcrieri mai vechi din alfabetul grec sau francez). Descendenții familiei și actele istorice au păstrat această formă consacrată.
• De ce se aude uneori „Șuțu”: Fonetic, în limba română, sunetul „s” urmat de un „ț” sau în anumite graiuri și adaptări fonetice poate suferi o pronunție muiată sau asimilată, iar în vorbirea curentă unii oameni spun „Șuțu”. Totuși, numele de familie oficial al ctitorului palatului, marele postelnic Costache Grigore Suțu, s-a scris și a rămas în istorie cu litera S (Suțu).