Nu pot să vă zic de ce, dar când eram mică, mă luam după toți proștii. Dacă unul dintr-o gașcă de pitaci de pe stradă îmi zicea să mă arunc, în cap, de pe gard, o făceam cu bucurie. Dacă mă punea să cânt „Magdalena” la o trompețică din plastic, cântam până se topea muștiucul, iar eu nu mai aveam buze.

„Mtulai, Doamnie, rossz lany! No, numa` să zâcă Samuel să mânci on szar, că hopa și tu: cleaf-cleaf în mizerie!”, mă bodogănea bunică-mea, dar parcă-i părea bine că eram așa de ușor de manipulat, zău! Râdea cu toată fața, cu ochii, cu gura, cu mâinile. Până și umbra ei râdea de mine.

Acum, ce să zic, Bențoaia avea dreptate. Să vă povestesc și de ce.

Într-o iarnă, prin 1976, cred, ninsese bogat și harnic peste București. Era ger. Nămeți cât casa. Țurțuri lungi, de-un metru, atârnau pe la streșini, bătea și-un vânt amar, de ziceai că ești lovit peste față cu ardei iute, unguresc. Frig, frig, țipa zăpada sub tălpi. Ieșisem la joacă în fața casei.

Când mă vede nebunul de Sami Goldman, îmi zice: „Piticanie, ai curaj să pui limba pe clanța de la poartă?”

Ha! Eu să n-am curaj? Ce mare lucru?

Și dau o limbă pe clanță.

Mare tâmpenie! Am simțit un curent electric că mă străbate din limbă cea necăjită, până în degetele mari de la picioare, și îndărăt. Aaai! Uuuu! Ahuoooooo! Iiiiiiii!

Limba se lipise de clanța împuțită, pe care pusese mâna atâta lume cunoscută și necunoscută…

Am început să urlu ca o apucată, să dau din mâini și să țopăi, dar cum făceam o mișcare, biata mea limbă nevinovată și supusă la chinuri, la care nici nu visase ea, mă durea înfiorător. Plângeam cu lacrimi cât pumnul și deja mă vedeam pe catafalc, credeam că voi muri.

Sami o băgase pe mânecă și a strigat-o pe bunică mea: „Tanti Floricooo, vino, că Dana s-a lipit de clanță cu limbaaaaaaa!”

Până să ajungă Bențoaia, Samuel tot încerca să mă dezlipească, dar mă ustura așa de rău, că mai bine rămâneam la loc.

Când m-a văzut bunică-mea, a pornit tulăiala și băsădelile ei, extrem de educative. A văzut despre ce era vorba, a dat din cap, și s-a dus în casă: „Pun apă pă foc, mintenaș, dup-aia tie dezgheț, bolândo ce iești, îi rămânie fără limba aia spurcată, ti-o pedepsât Dumniezo, că tare iești re` șî sucașă…!”

Eu plângea, plângeam, plângeam, balele-mi curgeau, se strânseseră copiii în jurul meu, unii râdeau în hohote (mi se pare corect!), alții deja dădeau verdicte medicale: „Asta o să rămână fără limbă! N-o să mai vorbească. Daa! O să fie mută! Îi taie limba direct din gât. Nu știi că așa a pățit și Florin? Ăla de dă din mâini, când vrea să zică un cuvânt?”

Până a revenit Bențoaia mi s-a părut un veac. Mi-a turnat, încet, apă caldă pe limbă și mi-a desprins-o cu un cuțitaș care nu tăia. Cred că mi-a cam jupuit-o, pentru că mi-a curs sânge și mă ardea, de parcă ar fi ținut-o în jar. Fericită, că pot pleca în casă, am încercat să spun ceva și să mă dau rotundă, gen: „Ați văzut, bă, că am scăpat? Degeaba ați râs de mine!”

Dar limba îmi era așa de tristă, de traumatizată și de umflată, că nu m-a mai putut ajuta să rostesc niciun cuvințel. Mă ura, sărmana, și n-a mai vrut să știe de mine timp de trei zile.

Bențoaia m-a mai boscorodit un pic, apoi mi-a dat un deget de palincă de la ea, de la Bihor.

„Be ` ! Poate țî să dezliagă creierele alea!”

Când au venit ai mei de la serviciu, dormeam dusă, cu limba pe pernă.

DFM 3 februarie 2024

rossz lany = fetiță proastă (maghiară)

szar = Căcat (magh.)

Sucaș = răsfățat (regionalism, Ardeal)

Dacă ți-a plăcut ce ai citit pe blog, susține-mă, aici: RO28 RNCB 0318 0781 8893 0001

BIC RNCBROBU- Mateescu Daniela Cristina

Doar dacă vrei!

Mulțumesc!