De ceva timp, îmi pun tot mai multe întrebări în timpul nopților în care nu reușesc să adorm. Mă gândesc la sensul vieții, la motivul pentru care existăm, la ceea ce urmează după moarte și, mai ales, la cât de puține lucruri știm, de fapt, despre toate acestea.

Când vine vorba despre menirea vieții, nu am reușit să găsesc un răspuns care să mi se potrivească. Aud deseori explicațiile altor oameni, le înțeleg perspectivele și nu le contest dreptul de a-și găsi liniștea în propriile convingeri, însă nu mă regăsesc în răspunsurile generale. Nu cred că există o formulă universală care să explice de ce suntem aici și ce ar trebui să facem cu timpul pe care îl avem.

Nu simt nevoia să las în urmă un monument, o realizare impresionantă sau ceva care să-mi poarte numele. Mi-aș dori, în schimb, să fiu un om care a schimbat în bine felul de a gândi al altor persoane. Să-i ajut să privească lucrurile diferit, să aibă mai mult discernământ și să nu urmeze orbește ceea ce face toată lumea.

Din câte îmi dau seama, am câțiva prieteni în a căror formare am avut un rol important. I-am îndrumat, i-am încurajat și, uneori, am simțit că am contribuit la dezvoltarea lor aproape ca un părinte. Iar sentimentul de mândrie pe care îl am atunci când îi văd devenind oameni cu propriile principii este unul dintre puținele lucruri pe care le consider cu adevărat valoroase. 🙂

Vreau să fac și o precizare: nu vă raportați la vârsta mea atunci când încercați să înțelegeți ceea ce spun. Nu presupuneți că experiențele mele sunt mai puțin importante doar pentru că poate considerați că ați trecut prin lucruri mai grele, iar eu nu sunt decât un băiat de 19 ani care nu a vrut să dea BAC-ul. Suferința psihică nu este o competiție și nu poate fi măsurată în funcție de vârstă sau de numărul experiențelor dificile. Fiecare om percepe și procesează realitatea în felul său. Citiți aceste rânduri ca pe o mărturisire personală, nu ca pe o invitație la comparații sau judecăți.

Nu am nevoie de răspunsuri superficiale sau de sfaturi oferite automat, doar pentru că cineva consideră că știe ce ar trebui să facă un om aflat într-o asemenea stare. Am încercat multe lucruri, am acumulat experiențe și am petrecut foarte mult timp analizându-mi propriile gânduri. Asta nu înseamnă că am toate răspunsurile, ci doar că lucrurile nu sunt atât de simple pe cât ar putea părea din exterior.

Nu mai sunt copilul pe care mama îl privește cu nostalgie în fotografii și despre care scrie cu atâta iubire. Eu nu am fost așa niciodată, doar ea m-a văzut ca pe un înger luminos. Așa sunt mamele.

Timpul trece, oamenii se schimbă, iar uneori transformările interioare sunt atât de mari încât nici cei apropiați nu mai reușesc să înțeleagă pe deplin ce se întâmplă în sufletul unui om. E și cazul meu.

Nici în privința tratamentelor și a soluțiilor medicale nu cred că există răspunsuri universale. Am avut propriile experiențe și nu îmi doresc ca cineva să presupună că o singură recomandare poate rezolva totul. Nu contest importanța ajutorului specializat, dar cred că fiecare situație trebuie privită individual, cu răbdare și fără prejudecăți.

Nu îi judec nici pe cei care își găsesc echilibrul în religie. Înțeleg că pentru foarte mulți oameni credința reprezintă o ancoră, o explicație și o sursă de speranță. Nu am nimic împotriva acestui lucru. Pur și simplu, eu nu am reușit să găsesc aceeași certitudine. Uneori, singurul lucru de care mă mai pot agăța este posibilitatea ca, într-o zi, să reușesc să schimb ceva în lumea din jurul meu și să găsesc, în sfârșit, un sens în toate experiențele prin care am trecut. 🙁

Poate că tocmai necunoscutul este unul dintre cele mai apăsătoare aspecte ale existenței. M-am documentat mult despre ceea ce se întâmplă după moarte, despre experiențele din apropierea morții și despre explicațiile științifice și filosofice ale conștiinței. Am citit perspective diferite și am încercat să le analizez fără să pornesc de la concluzii prestabilite.

Pentru mine, raiul și iadul, așa cum sunt prezentate în diferite tradiții religioase, nu reprezintă certitudini. Uneori mă gândesc că iadul ar putea fi chiar metafora suferințelor pe care le trăim aici, iar raiul, poate, o imagine a liniștii pe care o căutăm toată viața.

Există multe teorii despre ceea ce se întâmplă cu mintea în ultimele momente ale vieții, însă experiențele din timpul comei sau cele din apropierea morții nu reprezintă dovezi certe despre existența unei vieți de după moarte. Nici relatările oamenilor care spun că au întâlnit personaje sau simboluri religioase nu pot demonstra, prin ele însele, ce urmează după încetarea definitivă a vieții.

La fel, nu mă regăsesc în ideea reîncarnării. (Mama crede că după ce va muri se va transforma într-un măcăleandru, o veveriță sau un fluture și deja mi se face milă de ea.)

Nu spun că dețin adevărul și nici că am găsit explicația corectă. Cred că una dintre cele mai mari dificultăți ale existenței este tocmai această diferență dintre ceea ce ne imaginăm că va fi viața și ceea ce ajungem efectiv să trăim. Uneori, distanța dintre cele două devine atât de mare încât nu mai știm cum să o acceptăm.

Nu scriu toate acestea pentru a pretinde că am înțeles viața mai bine decât alții. Nici pentru a convinge pe cineva să gândească asemenea mie. Scriu pentru că există lucruri pe care oamenii le țin în interior ani întregi, iar atunci când încearcă să le exprime, primesc prea repede judecăți, comparații sau răspunsuri standardizate.

Poate că nu vom afla niciodată toate răspunsurile la întrebările care ne preocupă. Poate că unele mistere vor rămâne nerezolvate indiferent cât de mult va evolua omenirea. Dar tocmai de aceea cred că ar trebui să acordăm mai multă importanță felului în care ne comportăm unii cu ceilalți.

Sfatul meu este simplu: fiți mai buni, mai atenți și mai responsabili în ceea ce faceți. Nu presupuneți că aveți întotdeauna timp să reparați ceea ce stricați sau să vă cereți iertare pentru ceea ce ați făcut. Nu tratați oamenii cu răutate doar pentru că aveți impresia că, la un moment dat, câteva scuze vor putea șterge totul.

Nu vă bazați întreaga conduită morală pe ideea că orice greșeală poate fi iertată la final de o divinitate în care nici măcar nu toți oamenii cred. Fiți oameni buni în timpul vieții, nu doar în perspectiva unei eventuale judecăți de apoi. 😉

Pentru că, indiferent ce ne așteaptă dincolo de ceea ce putem înțelege, singura realitate pe care o putem influența în mod direct este cea pe care o trăim acum.

Andrei Cristian Mateescu

31 octombrie 2026

Acest blog nu este susținut de o echipă, de o instituție sau de un mecanism constant de finanțare. Este doar un spațiu mic, personal, care există prin timpul și energia puse aici, în liniște. Scriu eu, mama, tata și, uneori, prietenii.

Din când în când, foarte rar, se întâmplă ca unii cititori să aleagă să trimită o mică contribuție. Nu este ceva constant și nici nu trebuie să fie. Este mai degrabă un gest discret, spontan, de încurajare. Și pentru astfel de gesturi există o recunoștință greu de pus în cuvinte. <3

Scriu când pot, cum pot, cu gândul că undeva, cineva citește și găsește măcar un fir de sens, de emoție sau de pauză bună în ziua lui.

Dacă simți vreodată că acest loc ți-a fost aproape, chiar și pentru câteva minute, și vrei să susții existența lui, poți face asta printr-o contribuție voluntară. Nu este o obligație, nu este o condiție și nu schimbă în niciun fel accesul la conținut.

Este doar o formă de a spune „continuă”. Atât.

Dacă v-a plăcut ce și cum am scris, mă puteți încuraja aici:

Andrei Cristian Mateescu

RO63 RNCB 0072 1669 3782 0001

Mulțumesc!