Încă din primii ani de școală am avut o pasiune deosebită pentru literatură. Orele de limba română și gramatică erau preferatele mele, iar cel mai mult îmi plăceau compunerile libere, atunci când profesorii ne spuneau simplu: „Scrieți despre ce vreți.”

Și astăzi, după mai bine de cincizeci de ani, mai păstrez câteva dintre caietele de compunere din acea vreme. Primeam note mari și, mai ales, încurajări să continui să scriu. Pentru un copil, asemenea vorbe valorau enorm.

Acasă scriam și fără să-mi ceară nimeni. Scriam de plăcere. Bunica, cea care m-a crescut cu dragoste și răbdare, mă învăța și caligrafie. Spunea că un text bun trebuie să arate și frumos încă dinainte de a fi citit.

Nu eram întotdeauna primul la lecțiile de zi cu zi, dar la răspunsurile mai ample și la compuneri reușeam uneori să-i surprind chiar și pe profesori.

La sfârșitul anilor ’70 ne-am mutat de la Bușteni la Brașov. Pentru mine era un oraș mare, cu ziarul lui, Drum Nou, și cu reviste culturale precum Astra.

Bunica avea o metodă neobișnuită de a mă învăța să citesc. Spunea că cel mai bine înveți după ziar. Presa comunistă nu era deloc captivantă. Cele mai citite pagini erau anunțurile și rubrica de decese. Totuși, printre articolele oficiale mai apăreau mici insule de normalitate: rubrica umoristică „Și totuși…” sau „Răspundem cititorilor”.

Într-o zi mi-a venit o idee îndrăzneață. Dacă tot citeam ziarul, de ce să nu le trimit și eu ceva scris de mine? Am pus câteva texte într-un plic și le-am expediat redacției.

După puțin timp am avut parte de una dintre cele mai mari bucurii ale copilăriei. În ziar a apărut răspunsul redacției, însoțit de numele meu: „Mateescu Răzvan, elev în clasa a VII-a…”

Mama a cumpărat atunci zece exemplare ale ziarului. Până și vânzătorul de la chioșc s-a mirat de ce avem nevoie de atâtea.

Încurajarea aceea mi-a dat un curaj nebănuit.

Am trimis apoi o schiță satirică despre pisica unor vecini. Era o pisică extrem de răsfățată, care nu bea decât lapte proaspăt. Într-o zi stăpâna dormise până târziu și nu mai apucase să stea la coada de la ora patru dimineața pentru lapte. Pisica, firește, făcea mofturi. Cei din redacție au râs copios că un copil putea observa și povesti atât de amuzant o întâmplare atât de banală.

A urmat o poezie despre Brașov. Și de această dată am primit un răspuns încurajator. Îmi spuneau că versurile mele reprezentau „o caldă panoramare a atmosferei orașului”.

Profesorul meu de limba română a aflat și el. Scria poezii patriotice pe care le publica în revista Astra. Când apărea revista, o aducea în clasă și ne oferea autografe. Era o altă lume. Noi, elevii, eram încântați, iar el se bucura de admirația noastră. Avea însă o ciudățenie: dacă auzea un creion sau un pix căzând pe podea, nota unu venea instantaneu.

La sfârșitul gimnaziului am avut însă o profesoară care avea să-mi influențeze cu adevărat drumul. O doamnă de o delicatețe și o bunătate rară. Înființase revista școlii, iar eu ajunsesem redactor-șef. A publicat acolo toate poeziile mele de până atunci și mă încuraja permanent să continui.

Într-o zi mi-a spus ceva ce n-am uitat niciodată: „Tu ar trebui să te faci ziarist!”

Pe vremea aceea era aproape imposibil. Tatăl meu avea dosar de fost deținut politic, iar asemenea lucruri cântăreau greu. Totuși, ideea a rămas undeva, adânc, în mintea mea.

Am terminat liceul industrial în 1985. Literatura a trecut pe planul al doilea, dar poezia a rămas prezentă. Scriam mai ales poezii de dragoste.

După mutarea la București, o rudă mi-a propus să mă prezint la revista Forum, unde redactor-șef era Grigore Arbore. M-am dus cu emoție și cu un dosar gros de poezii.

A răsfoit câteva file și, zâmbind ușor, mi-a spus: „La prima vedere, cel mai bun lucru este că sunt scrise curat și în limba română.”

Dosarul a ajuns apoi la poeta Constanța Buzea.

Când am revenit, Grigore Arbore mi-a oferit câteva observații și, mai ales, o listă întreagă de cărți pe care trebuia să le citesc dacă voiam să învăț cu adevărat poezia.

Versurile mele nu conțineau nicio referire la partid sau la Nicolae Ceaușescu. În acea vreme, aceasta era aproape o condamnare la anonimat. Totuși, am continuat să scriu pentru mine, fără compromisuri. Cineva îmi spusese să păstrez toate acele poezii, fiindcă va veni o vreme când vor putea fi citite așa cum au fost scrise.

Eram mândru de ceea ce realizasem. Atunci mi-a venit o idee care mi s-a părut firească. Să-i trimit toate poeziile fostei mele profesoare de limba română din Brașov. Celei care mă încurajase prima, care publicase versurile mele în revista școlii și care îmi spusese că voi ajunge ziarist. Aveam 19 ani.

Am pus cu grijă manuscrisele într-un plic și i le-am expediat, rugând-o doar să le citească și să-mi spună sincer ce crede despre ele. Eram convins că se va bucura.

Dar n-am primit însă niciun răspuns. Au trecut câteva săptămâni. Într-o zi mi-am făcut curaj, am căutat numărul de telefon și am sunat. La celălalt capăt al firului era un bărbat. Avea o voce groasă, răgușită, de fumător înrăit. Pesemne, soțul profesoarei. Mi-a confirmat că plicul ajunsese. Apoi, fără niciun motiv, s-a răstit la mine: „Ce vreți, domnule? Cine sunteți? Ce pretenții aveți de la soția mea?”

Am rămas împietrit. Nu înțelegeam ce se întâmplă. Nu cerusem nimic. Nu făcusem decât să trimit niște poezii fostei mele profesoare, în speranța unui sfat.

Mi-am cerut scuze și am închis. În câteva zeci de secunde am avut senzația că făcusem ceva rușinos. Că provocasem un scandal. Că am greșit enorm. Că încălcasem o limită pe care nici măcar nu o cunoșteam.

N-am mai aflat niciodată dacă profesoara citise acele poezii. Nici dacă știa măcar că telefonasem. Viața a mers înainte.

În mod ciudat, exact profesia pe care ea mi-o prezisese a devenit destinul meu. Am intrat în presă, pornind din tipografie, de la literele de plumb. Am devenit apoi tehnoredactor, secretar de redacție, reporter și redactor. Timp de peste treizeci de ani am lucrat în presa centrală, am publicat mii de articole și am avut bucuria de a primi și premii pentru reportaj. Dar poezie n-am mai scris niciodată.

O citesc și astăzi cu aceeași plăcere. Cunosc pe de rost zeci de poezii, inclusiv în limbi străine. Numai că mâna nu s-a mai întors niciodată către vers.

Unii vor spune, poate, că a fost doar un telefon neplăcut. Pentru mine a fost mai mult decât atât. În ziua aceea n-am pierdut doar curajul de a trimite cuiva poeziile mele. Am pierdut dorința de a le mai scrie. Cred că ele au rămas pentru totdeauna în plicul acela trimis la Brașov…

Răzvan Gabriel Mateescu 6 iulie 2026

Dacă ți-a plăcut ce ai citit pe blog, susține-mă, aici: 

RO28 RNCB 0318 0781 8893 0001

BIC RNCBROBU- Mateescu Daniela Cristina

Doar dacă vrei!

Mulțumesc!