Lustragiii. Îi vedeam mereu la Gara de Nord, unde mergeam mereu cu mama. Stăteau unul lângă altul, cu niște scăunele din lemn, ca niște promisiuni, în față, cu perii, cârpe și creme aranjate ordonat, alături. Eram mică, cinci-șase ani, când treceam prin fața lor, iscodindu-i cu ochii mei curioși de fetiță care descoperea lumea.
Știam că vine primăvara când apăreau ei, un fel de vestitori ai curățeniei, ai mărțișoarelor, ai bucuriei de a trăi.
Unii erau tineri, chiar copii.
Alții n-aveau picioare. Se târau pe jos, iar toate ustensilele și le cărau într-o geantă veche, slinoasă, urâtă, de care-mi era teamă.
„De ce n-are ăla picioare?”, o întrebam pe mama, care abia se vedea undeva sus, înaltă ca o zână acoperită de soare.
„I le-a tăiat trenul!”, zicea ea grăbită și cu mintea în alte părți.
„Dar ăla? De ce nu are ochi? Ce-a pățit?”
Nu-mi mai răspundea, pentru că deja intram în gară.
Acolo, alții. Mulți, de parcă toți călătorii ar fi avut ciubotele pline de noroi până la gleznă.
Nu știam la care să mă uit mai întâi.
Da, unii erau copii, puștani de nouă-zece ani, țigănuși care zâmbeau frumos, cu dinți albi de fiară. Mă îngrozeau privirile lor care ardeau, dar, paradoxal, mă și fascinau, îmi plăceau.
Le urmăream atentă mișcările, fețele negricioase și mâinile murdare, cu unghii negre, netăiate și ciobite.
Ciocăneau o perie de alta sau loveau cu ea în scăunel (unii aveau o lădiță) strigând după călătorii care abia coborâseră din trenuri și intrau în București: „Lustru, lustru!”, „Hai la lustru!”
Unii compuneau versuri care mă făceau să râd:
„Nu intra în București
Fără să te curățești
Îți fac lustru cât poftești
Și te fac să mă iubești.”
Asta e tot ce-mi amintesc, dar e posibil să fi fost mai lungă „promovarea” asta și să conțină cuvinte pe care urechea unei fetițe nu ar fi trebuit să le audă sau să le rețină. (S-o credeți voi!) 🙂
Văzând că lustragiii câștigă bani, iar eu visam ca tata să-și cumpere o motocicletă cu ataș, cu care să mergem la mare sau să locuim în ea, mi-a venit minunata idee să fac și eu același lucru. Dar nu la gară, eram prea mică, ci la noi pe stradă.
L-am convins și pe Sami Goldman, am furat scaunul lui nagymama, o perie de pantofi și crema de ghete neagră. Ne-am așezat pe bordura de la marginea trotuarului și am început să urlăm: „Lustru, lustru, lustru!”
Râdea lumea de se crăcăna. Nea Orășeanu ieșise din dugheana lui, cu un ciocan în mână, și striga: „Băăă, ați înnebunit? Îmi speriați clienții!”
Noi, nimic… îi dădeam zor cu „lustru, lustru”, iar eu, ca să fac circ (deja era circ!), m-am pornit pe cântat șlagărul „Partidul, Ceaușescu, România”, combinat cu „Bălălău”, „Money, Money, Money”, piesa formației ABBA, și „Privesc din Doftana”… Pun pariu că n-ați auzit în viața voastră ceva mai mișto și mai vibrant!
Tabloul era înduioșător: o fetiță cu ochii mari, tunsă ca un băiețel, și un ovreiaș roșcat, plin de pistrui, cu părul bucle, mai lung decât al meu, făcându-și singurei reclamă la văcsuit, în lumina dulce a unei amiezi aurii.
Știu că ați fi vrut să mă vedeți cât de frumos interpretam și cât suflet puneam în zbieretele mele, dar asta e. Va trebui să mă credeți pe cuvânt și să vă imaginați scena. 🙂
Am avut și clienți, să nu credeți că nu! Daaaa!
I-am mânjit bine de tot pantofii lui nea Nicu, care evident că s-a supărat pe noi și nu ne-a mai dat niciun leu („Băă, ce fel dă lustragii sunteți voi, dă murdăriți ghetili în loc să le curățați?!”), lui nenea Ari, încălțat cu sandale, (i-am făcut ciorapii negri și ne-a dat patru lei), lui nea Bubi, legionarul care avea o mână din lemn de măr (5 lei), și tuturor copiilor de pe stradă, care ne plăteau cu bomboane (i le-am lăsat lui Sami), mere sau surprize cu mașini de la guma de mestecat.
Mă dureau mâinile, jur! Frecam și cântam. Nu conta că unii aveau pantofii albi, roșii sau teniși chinezești, din cârpă albastră. Îi văcsuiam cu forță și precizie. Deja învățasem.
Când a venit tata, cam pe paișpe cărări, l-am frecat și pe el la pantofi, dar nu l-am murdărit pentru că, între timp, am isprăvit crema. El ne-a dat zece lei. Victorie!
Tocmai când cântam eu mai cu avânt și cu incredibilă abnegație, apare Bențoaia. Venea dinspre Titulescu, fusese la „Plas Mataș” (Piața Matache) după oarece cumpărături și, când ne vede, începe tulăiala:
„Jaj, Istenem, ce le-o trecut pân devlă bitangilor! Tulai! Mi-o furat peria cea bună și scaunu’, őrült gyerek! No, vine ea, mumă-ta dă la muncă și ți-o da ea pă spinare numa’ lustru! Îi videa tu!”
Și tranc, închide poarta, apoi o încuie și mă lasă pe stradă.
Se înserase. Afară mirosea a vară timpurie, a clătite și-a asfalt fierbinte, abia udat. Cerul își rupea țoalele de pe el în fâșii violete și roz, iar pe la margini se făcuse negru-albăstrui, ca crema de pe palmele mele.
„Nebuno, hai să împărțim banii!”, a mai zis Sami, în timp ce-i înșira pe trotuar ca pe soldați și îi număra.
Mie mi se cuveneau 20 de lei, dar, pentru că i-am cedat bomboanele mele, am primit 22.
O motocicletă cu ataș, la mâna a doua, costa în jur de 2000 de lei, așa că mai aveam de curățat vreo 15 mii de pantofi. Uraaaa!! Eram cea mai fericită fetiță din lume!
DFM 28 februarie 2026
őrült gyerek — copil nebun
Fotografii preluate de pe net.
Dacă ți-a plăcut ce ai citit pe blog, susține-mă, aici:
RO28 RNCB 0318 0781 8893 0001
BIC RNCBROBU- Mateescu Daniela Cristina
Doar dacă vrei!
Mulțumesc!
Toate contribuțiile sunt voluntare și reprezintă donații personale fără obligație contractuală.
Nu există beneficii sau produse garantate.