Autor Liliana Simion.

Afară-i vopsit gardul și înăuntru-i leopardul! Cam așa era comunismul anilor 70. Se terminase, aparent, cu prigoana burjuilor și chiaburilor. Intelectualii începuseră să fie luați în considerație, mai ales aceia care colaborau cu sistemul, magazinele erau pline, mass-media avea un strop de libertate.

Pe Pingelică și pe Savanta lui nu îi vedeai permanent pe ecranul televizorului, doar pe la congrese, tribune sau în noaptea dintre ani.

Eram elevă în ultimul an de liceu, în 1977, anul în care pământul dezlănțuit de cutremur chemase în adâncurile lui vieți de oameni nevinovați si transformase în moloz orașe întregi. Un an trist.

Majoritatea liceelor în Epoca de aur se transformaseră în licee industriale sau Grupuri școlare conform directivelor cabinetelor „iubiților” conducători. Școlarizarea dura cinci, nu patru ani, pentru că „patria avea nevoie de oameni noi multilateral calificați”. Învățam într-o clasă de băieți. Era perfect, mă simțeam ocrotită și fericită între derbedeii mei. 35 de ștrumfi și cinci ștrengărițe.

La cealaltă clasă erau doar cinci băieți rătăciți într-o mare de fete frumușele, guralive. Multe dintre ele erau căministe venite din provincie ca să urmeze școala în Capitală și să își facă un viitor. Pe Tuța o cunoșteam doar din vedere. Ne intersectam pașii, poate, doar la „baie”, la vreo muncă patriotică sau la premilitară. Tuța era o fata frumoasă, înaltă, cu un păr superb, cu o codiță care îi ajungea aproape de mijloc, cu ochii mari, împodobiți de bunul Dumnezeu cu un păienjeniș de gene. Era foarte tăcută, timidă, cu ochii ei frumoși plecați, când vorbea cu cineva. Îmi zâmbea când ne întâlneam, dar nu am schimbat niciodată vreo vorbă.

Înflorise liliacul. Bucureștiul începuse să zâmbească, în afara durerii din suflete, cutremurul parcă nu lăsase urme, se reconstruia, se consolida, orașul reînvia din cenușă, ca pasarea Phoenix.

Mă plimbam pe la Universitate, cu gândul să mănânc undeva o prăjtură (cofetăriile mele preferate nu mai existau, cutremurul le transformase în moloz). În fata Facultații de Arhitectură am văzut-o pe Tuța. Stătea parcă ascunsă de privirile oamenilor, urmărind studenții care intrau sau ieșeau din facultate. Nu știam dacă să o abordez sau nu. Când privirile ni s-au întâlnit, am rămas uimită… Obrajii ei, altă dată ca doi bujori, aveau acum o paloare de moarte și pe ei se rostogoleau lacrimi. Durerea și amăraciunea îi erau întipărite pe chip. M-am dus sprea ea și, fără să îi cer permisiunea, am luat-o de braț spunându-i: „Bună, Tuța! Hai cu mine, te invit la o prăjitură și la un concert la catedrală.” Culmea, eu mă așteptam să se smulgă de lânga mine și să mă refuze dur.

Tuța, însă, cu un zâmbet amar întipărit pe chip, dădu din cap afirmativ și îmi șopti încet, atât de încet încât de-abia am auzit: „Mulțumesc, du-mă, te rog, de aici!”

Am pornit amândouă, de brat. Tuța se încleștase de mine, ca și când îi era teamă să nu se prăbușească. Nu am întrebat-o nimic, dar am început să bat câmpii despre bac, admitere, viitor. Tuta m-a privit lung și mi-a zis: „Să te ajute Dumnezeu să fii studentă, dacă îți dorești.”

Nu îndrăzneam să o întreb: „dar tu ce vrei să faci?”…mai ales că știam că este o elevă cu rezultate bune.

În fața tăcerii și durerii, ce i se citeau pe chip, am înțeles că întrebările nu au rost.

Am intrat în cofetăria de la Palatul Telefoanelor, s-a înroșit la față și a spus ca ea nu dorește nimic. Am realizat ca nu are bani, așa că am găsit o scuză ca să pot plăti eu, fără să o jignesc. „Măi, Tuța, te rog, acceptă să îți ofer o prăjitură! O fac pentru sufletul lui Ovidiu, colegul meu, dispărut în sinistra noapte a cutremurului”.

Tuța mi-a mângâiat mâna și mi-a spus ceva care m-a speriat: „Ce bine de el! A scăpat de amărăciunea asta de viață!” Am privit-o uimită, Ovidiu iubea viața, adora muntele și își dorea sa fie student. Ce era cu ea?

Tuța mânca încet savurând fiecare înghițitură. Începu să-mi povestească: „Sunt din comuna Corbu, de la malul mării. Tatal meu a murit când aveam opt ani. Mama, săraca, a suferit mult, s-a chinuit enorm să ne crească pe mine și pe fratele meu. Iubesc mult marea, ea era singura mea prietenă! Am avut noroc cu unchii din București, care ne-au ajutat mult. Fără ei, nu știu cum ne-am fi descurcat. Fratele meu a intrat la liceul miliar din Câmpulung. Ce mult mi-a plăcut orașul! Și muntele… Ionuț acum este la școala de ofițeri. Vânători de munte, exact ce își dorește.”

„Asta-i bine!”, i-am spus, „Înseamnă că îl vei vizita, vei fi între munte și mare”.

Tuța scutură capul a negație. Începu să plângă încetișor. Și a continuat să povestească: „Astă-vară am cunoscut un băiat, venise la mare cu prietenii. M-am îndrăgostit de el. Nu am avut timp până acum, vara munceam la fermă alături de mama. Am crezut tot ce îmi spunea și am devenit iubita lui. Acum a început să mă evite, ba chiar m-a atenționat să îl las în pace, că nu sunt de nasul lui! ”

„Doamne ferește! Tuța ai abia 19 ani, o viață întreagă înainte, dă-l naibii de ticălos!”, i-am zis.

Tuța a zâmbit amar și câteva clipe nu a spus nimic. Apoi s-a ridicat de la masă, m-a îmbrățișat și mi-a șoptit: „Când ajungi la Catedrală, fă o rugăciune pentru sufletul meu! Numele meu de botez este Teodora! Îți mulțumesc pentru această zi!”

Până să mă dezmeticesc, a ieșit repede ca o nălucă.

Am căutat-o luni la școala, dar era absentă. Au trecut cateva zile, apoi una dintre profesoare (o doamnă nu o tovarășă!) cu lacrimi în ochi, ne-a anunțat că noaptea trecută Tuța a decedat în urma unui avort septic…

La 19 a murit fără să fie ajutată să trăiasca. Unchii ei, oameni cu suflet, i-au dus trupul neînsuflețit acasă lânga marea care parcă plângea și ea, înălțându-și valurile înspumate către cer.

Autor Liliana Simion

19 noiembrie 2024