Am cinci biciclete. Avem, de fapt! Printre ele, e și un Pegas galben, cu coarne, cumpărat de Răzvan pentru Andrei, când a primit o bursă de merit și de instrument. Era mai mic, evident.

Le privesc cu drag, (ador să mă dau cu bicla!) și îmi amintesc cum am învățat să merg pe una.

1976. Vară, spre seară. Îl văd pe tata că vine acasă cu o biclă rusească (mi se pare corect!) micuță, cilibie, perfectă pentru mine. Veche. O căpătase de la cineva: „Ia-o, Pompilică, e pentru băiețoiu de fie-ta, că toată ziua e pă case și pân copaci cântând Bidineaua și Privesc din Doftana! Poate să mai potolește, că de-acu e mare!”

Nu vă puteți imagina bucuria imensă pe care mi-a făcut-o în seara aia! Parcă toate atrificiile din lume, își deschideau culorile și luminile pentru mine și bubuiau strașnic.

Bicicleta avea încă două rotițe ajutătoare, în spate. Tata a fost ferm: „P-astea le scot! Înveți fără!”

„Ămm! Cum?”

”Nu discut!” Și le-a scos în cinci minute.

Am încălecat-o ca pe un căluț rece și lucios. Uraaaa!

Șaua era cam tare, mă durea dindărătul, dar ce mai conta? Am încercat să pedalez, dar picam mereu într-o parte. O dată, de două ori, de trei ori! Doamne ce m-am necăjit! „Ta-taaaa! Cum să faaac?”, am strigat.

„Ține ghidonul drept și nu te uita la picioare!” (Eu nu-mi desprindeam privirea de la pedale!)

M-a apucat de șa, din spate, și m-a ținut.

Daaaaaaaaaaaaaaaaaaa! Uiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiii! Ieeeeeeeeeeeeeeeeeeee! Uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu!

Ce bine eraaaaa!

Am simțit că-mi iau zborul pe strada Petru Maior, apoi am cotit-o la dreapta, pe Teodosie Rudeanu. Am mers mult fără să cad. Doar mă ajuta tata, nu?!

„Acum, singură!” a zis el gâfâind și s-a oprit ca să-și aprindă un Carpați fără.

M-am ambiționat și am mers. Vântul răcoros îmi gâdila urechile, iar bretonelul îmi flutura victorios și vesel. Ce fericire! Gata! Pedalam singură. SINGURĂ!

De atunci, am devenit prințesa bicicletelor. Următoarea pe care am avut-o, a fost un Pegas portocaliu, pe care mi l-a dat tataia Săndulescu. Nou-nouț.

Mărturisesc că și acum, la 55 de ani, la fel mă dau cu bicla. Ador să bag viteză și să sar bordurile exact ca-n copilărie. Știu, e periculos, dar nu mă pot abține.

Fiul meu n-a fost ca mine. Pe el nu l-a ajutat nimeni. S-a urcat pe bicicletă, a pus picioarele pe pedale și a mers DIN PRIMA. Fără nicio căzătură. Drept și sigur, de parcă ar fi știut dintotdeauna.

La fel a făcut când a învățat să meargă. Copilul meu nu s-a târăt de-a bușilea niciodată. Nu a mers în genunchi! S-a ridicat într-o zi, așa, brusc, și a pășit. Unul doi, cinci pași. Singur.

Voi cum ați învățat să mergeți pe bicicletă?

DFM, 8 iulie 2024

Dacă ți-a plăcut ce ai citit pe blog, susține-mă, aici: RO28 RNCB 0318 0781 8893 0001

BIC RNCBROBU- Mateescu Daniela Cristina

Doar dacă vrei!

Mulțumesc!