Sursa Podul (Răzvan Gheorghe)
Departe de a fi mai mult decît o promisiune pe tărîmul culturii, lui (N.M) i se permite, totuși, la doar trei ani după ce regimul comunist acceptase eliberarea deținuților politici din închisori, să viziteze bastioanele europene ale Occidentului, Germania și Franța, și nu o zi-două, ci amar de săptămîni. După această călătorie de neimaginat pentru 99% dintre români, el ajunge să fie suspectat de trădare, mai exact de înregimentarea într-un serviciu secret, dar asta nu-l împiedică să obțină vize peste vize în anii care urmează. (?!!)
Prima călătorie a lui Nicolae Manolescu în Occident, deci, a avut loc în toamna lui ꞌ67, când i s-a permis să plece în Republica Federală a Germaniei, de unde s-a dus la Paris, pentru două săptămâni, întorcându-se în țară tot prin Germania, după șase săptămâni. Companionii lui Manolescu au fost Marin Sorescu și Ion Alexandru. În sejurul de două săptămâni petrecut la Paris, Nicolae Manolescu a avut întâlniri cu nume grele ale Exilului românesc – îi amintim pe Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Ion Cușa și Horia Stamatu. Manolescu, Sorescu și Ion Alexandru fuseseră invitați la Freiburg de reputatul Paul Miron, fugit din țară imediat după instalarea comunismului.
Și, cu toate acestea, iată că aceeași Securitate l-a tot lăsat pe Manolescu să plece în Occident oricând i-a dorit inima, acesta întâlnindu-se în mod uzual cu exponenți ai Exilului, cu dușmani declarați ai regimului criminal de la București.
Explicația ar fi, ne-o servește tot Manolescu, faptul că agenții Securității i-ar fi urmărit toate mișcările pe care le făcea în deplasările din Occident, pentru a-și confirma presupunerile că el ar fi agent al imperialiștilor.
Și situația asta a durat până în decembrie ꞌ89, de-a lungul unei perioade negre pentru România, perioadă în care așa-zisului urmărit Manolescu i s-a tot permis să viziteze, cu varii motivații, ”Occidentul cel putred”, Securitatea știind prea bine cu cine se întâlnea acesta. Printre exilați, Monica Lovinescu, victima unei tentative de asasinat în anii ꞌ70 pusă la cale chiar de Securitatea care îi dădea vize lui Manolescu.
Cum spuneam, greu de înțeles pe ce o fi mizat Manolescu explicînd, senin, că secretul vizelor sale multiple pentru Occident era nici mai mult, nici mai puțin, decît suspiciunea de colaborare cu servicii străine.
Îi crede atît de naivi pe cititorii ”României literare”, pe români în general, încît să înghită asemenea explicație?
Ori reputatul critic se teme că date din dosarul său de la CNSAS ar putea ieși curînd la iveală și a ales să facă o detonare controlată în propria revistă, pentru minimalizarea pagubelor?
(Răzvan Gheorghe – “Podul memoriei”, 28.07.2021)
Documentele aflate în arhiva CNSAS indică faptul că Nicolae Manolescu a fost recrutat ca informator la inițiativa biroului de Securitate din Câmpina, ce înaintase o cerere în acest sens Inspectoratului din Ploieşti.La 5 martie 1969, Inspectoratul Ploieşti va răspunde biroului de Securitate Câmpina:„Vă restituim alăturat dosarul de lucru al numitului Marin Nicolae (Nicolae Manolescu – n.n.) din oraşul Câmpina, urmând ca dv. să continuaţi, pe de o parte, urmărirea lui activă, iar pe de altă parte să fie contactat conform indicaţiilor date… Din studiul dosarului rezultă că dintr-un anumit punct de vedere, sus-numitul ar prezenta interes pentru organele D.G.I.E., ţinându-se cont de pregătirea sa şi, mai ales, de relaţiile ce şi le-a creat în Franţa şi R.F. a Germaniei. Nu există date suficiente în ceea ce priveşte atitudinea sa faţă de regimul socialist, faţă de politica partidului nostru şi, de aceea, verificările ulterioare vor trebui tocmai acest aspect să-l aibă în vedere, cât şi relaţiile sale interne şi externe. Din punct de vedere al atitudinii sale rezultă, totuşi, că nu are o poziţie tocmai corespunzătoare, dacă analizăm conţinutul scrisorii expediate lui Paul Miron în R.F. a Germaniei, prin care îi dă de înţeles că, dacă s-ar mai duce în Germania, nu s-ar mai întoarce în ţară. De asemenea, felul cum a conceput antologia poeziei româneşti dintre cele două războaie dovedeşte că poziţia sa politică nu este corespunzătoare, deşi el, în discuţii, face mult caz de faptul că este fiu de muncitor, că simte muncitoreşte, că are ură împotriva legionarilor etc. Urmează ca, după clarificarea acestor probleme, să analizăm din nou acest caz şi numai atunci vom hotărî dacă va corespunde pe linia muncii D.G.I.E.“
În 1977 Manolescu va lansa o serie de atacuri la adresa criticului Edgar Papu, atacuri în urma cărora Constantin Noica va declara că Manolescu dă dovadă de „o răutate pentru care nu-l iert“, fiind convins că tânărul critic „e un om pentru mine sfârşit, care a învăţat prost şi care citeşte mult, dar citeşte prost“
Același Nicolae Manolescu va deschide, cu un fulminant „Apel al scriitorilor“, întâlnirea oamenilor de litere cu Nicolae Ceauşescu, întâlnire ce avea să aibă loc la 13 martie 1981:„Domnia Voastră, de multe ori ne‑aţi spus, ne‑aţi arătat ce se cere de la literatură, ce ar trebui să fie această literatură. […] De obicei se leagă valoarea literară de libertatea acestei literaturi. Şi eu, tovarăşe secretar general, am să merg mai departe cu această valoare a literaturii, spunând că ea se leagă de legalitatea restaurată de 15 ani încoace, de când Domnia Voastră aţi instaurat această legalitate, făcând să se cunoască operele unui popor prea adesea încercat şi lipsit în istoria sa de acest cadru firesc. Cea mai mare legătură care se poate face între dezvoltare şi literatură în aceşti 15 ani, şi acest cadru legal, se face datorită şi graţie eforturilor Domniei Voastre.“
De altfel, după cum arată documentele vremii, Nicolae Manolescu fusese semnatarul a numeroase „ode“ aduse proletcultismului şi regimurilor lui Gheorghe Gheorghiu‑Dej şi Ceauşescu pe care le‑a semnat pentru a avea cale deschisă spre cariera profesională de mai târziu.
„Literatura realist‑socialistă este, prin natura ei, o literatură a valorilor etice, surprinzând mutaţiile profunde, determinate în conştiinţă de ideea socialismului…” (Nicolae Manolescu, „Înnoire”, Contemporanul, nr. 34, 24 august 1962); „ideologia revoluţionară a proletariatului a revitalizat cele mai bune tradiţii şi tendinţe înnoitoare, stimulând dezvoltarea lor largă”; „o participare activă la mişcarea literară are organul central al partidului, «Scînteia», care exercită de pe acum un rol îndrumător”; „mergând în întâmpinarea scriitorilor şi a întregii intelectualităţi democrate, partidul a arătat de la început, cu claritate, direcţia pe care aceştia trebuiau s‑o urmeze pentru a contribui eficient la sprijinirea cauzei poporului, la făurirea unei culturi noi”.

Sursa PODUL