Există secunde în viața asta când simți că dai pe dinafară, că nu te mai poți ține de plâns, de oboseală, că vrei să pleci doar cu tine, undeva, nici nu mai contează unde, să nu mai știi de nimeni, de rufele care te așteaptă să le speli, de geamul din bucătărie pe care au sărit stropi de apă și de ulei încins, de toate datoriile pe care le pitești în piept, de… durerile care te mușcă!

Măcar o zi! Atât. Fără să dai socoteala nimănui!

Viața e pe ore, vorba lui Ruxi Weissman, și într-o singură zi poți trăi mai multe vieți, dacă ai imaginație.

Eu am fugit la Techirghiol, cu Manuela și băiețelul ei, Răzvan, o prăjitură de copil. Ne-am dus la Mănăstirea Sfânta Maria, ne-am rugat pentru ai noștri dragi, și am aprins lumânări pentru fiecare suflet din inimile noastre.

M-am așezat pe o băncuță, lângă izvorul cu apă rece ca gheața, am închis ochii preț de câteva clipe, ca să-mi sparg lacrimile și să le ascund (De unde tot veniți, frate? Ce aveți cu mine?!), apoi am tras aer, adânc, în piept. Parfumul de roze, și aromele care veneau de la bucătăria mănăstirii s-au amestecat cu mirosul de ceară topită și de ghiol. Mi-au dat o liniște, ca de „acasă”, ca și cum aș fi fost în brațele mamei.

Și, în loc de rugăciune, am scos din mine cel mai lung și mai „transcedental” oftat.

„Orice clipă poate să fie un timp și orice suspin poate să fie o rugăciune.”, spunea Arhimandritul Arsenie Papacioc, care și-a trăit ultima parte a vieții aici.

Pot să-l contrazic?

Text și foto DFM, 12 august 2023