De fiecare dată când era difuzat serialul Pistruiatul la televizor, – zic de perioada comunistă în care am trăit eu, în copilărie, mă uitam numai ca să-l văd pe micuțul băiețel care purta cască de neamț. La fel și mama. Era înnebunită după pitacul din film. „Dani, să mă chemi când apare ăla micu, da?”
Bine, îmi mai plăceau Sergiu Nicolaescu, despre care eram convinsă că e „Partidul” în persoană și iubește copiii săraci și cu bun-simț, Margareta Pogonat, pe care am adorat-o mereu, și pe Vistrian Roman, pe care-l iubeam în secret („Așa va fi soțul meu când o să fiu mare!”).
Personajul central al serialului nu mă atrăgea deloc-deloc, nu știu de ce, mi se părea neverosimil și nesuferit. Dar, nu despre el vreau să vă povestesc acuma, ci despre piticul care mă făcea să zâmbesc mereu când apărea pe ecranul televizorului.
Se numește Paul Vlaicu și, firește, acum e mare, a crescut. Toată viața mea de jurnalist mi-am dorit să-l găsesc și să scriu despre el. (Alții vor să facă interviuri cu Al Paccino, Florin Piersic sau cu Gérard Depardieu.) Pe mine mă fascinează esențele, acele picuri de parfum, și de culoare, fără de care nimic nu ar mai fi cum trebuie să fie.
Și pentru mine, Paulică-mic este farmecul întregului serial realizat de Francisc Munteanu.
L-am găsit pe Facebook, într-o postare a Medeei Marinescu. Pusese un comentariu, printre sute de persoane, la care NUMAI EU AM DAT LIKE. Nu-l citisem decât eu.
I-am cerut prietenia, și, iată, de atunci am pătruns în viața lui, ușor, atât cât poate intra un fost jurnalist „emotiv și fără tupeu, care nu poate să scoată de la intervievați ceea ce ei vor să ascundă”, – cum mă caracteriza mai de mult cineva, o persoană foaaaarte importantă, deținătoarea unei reviste glossy.
Serialul de televiziune „Pistruiatul”, în regia lui Francisc Munteanu, a avut premiera în 22 aprilie 1973. Structurat în 10 episoade, filmul este cea mai difuzată producţie de televiziune românească din toate timpurile, al cărei subiect este mişcarea ilegalistă comunistă care pregătea, în 1944, ziua marii eliberări.
Sfârșit de Mai 1972, Vechea Fabrica de Cărămizi din Baciu, lânga Cluj, România.
„Eram foarte mic atunci când am jucat în primul meu film. Îmi amintesc destul de puține lucruri de pe platourile de filmare, dar am foarte vie în minte, imaginea primelor cadre filmate la Fabrica de Cărămizi din Baciu, un sat de lângă Cluj. Sunt în podul foarte vechi al unui depozit. Căldura este infernală. Pe cap port o cască de soldat german din cel de-al Doilea Razboi Mondial și am în mână un pistol de lemn. În fața mea e o ușă aflată la capătul unei scări lungi de lemn care dă în curtea fabricii. Aștept cu nerabdare semnalul convenit de regizor și echipa de filmare, pentru a coborî scările. Ceva nu iese bine și scena este reluată de câteva ori. Se pare ca eu sunt cel care greșește ceva în mod repetat.
Scarile sunt prea abrupte și mamei mele, care era cu mine mereu, îi este frică să nu mă dezechilibrez și să cad. Regizorul este de acord și ia hotărârea să ies din scenă. Eu sunt supărat și nu vreau să cobor de pe scări. Întreaga echipă așteaptă după mine..
Din capul scărilor de lemn, îmi plimb privirea în jos, peste întreaga scenă, peste echipa de filmare, peste foarte mulți oameni. Privesc macaraua, coborâtă pentru o mică pauză, platforma pe care stă operatorul și asistenta, luminile și marile panouri reflectorizante care-mi ard ochii. Pe jos, întins pe o pătura ca la plajă este regizorul. Francisc Munteanu. El molfăie o havană imensă și scuipă intermitent ceva maro. Stă la bustul gol și își expune la soare, imensa burta ciuruită de gloanțe. La vârsta aceea credeam că Feri bácsi e regizor pentru că are burta cea mai mare dintre toți, și e omul cu cele mai multe burice. Au trebuit să treacă mulți ani până aveam să îi aflu trista poveste.”
„Nu nu, Paul!” a strigat Francisc în megafon: Repetă după mine!
„Stahl-helm-sechs-hundert-einun-dach-tzig- silabisea exasperat regizorul.
După alte câteva încercări nereușite, Mimi (mama mea, adică) a insistat să facem altceva.
„Bine!”, a zis regizorul. ”Atunci hai să o zicem pe aia cu iepurașul. Cobori încet, până aici. Ai înțeles?”
Francisc a sărit de pe pătura pe care zăcea, și a urcat scările până aproape de mine, ca să-mi arate cum să fac. „Uite… Pănă ajunge camera sus, aici. Da?”
„Da!”, am spus eu.
Regizorul și-a fluturat mâinile grăsuțe peste balustrada din dreapta:
„Apoi începi să cânți. Tare, tare de tot…”
Omul s-a sucit pe un picior întorcându-se catre echipă :
„În regulă, toată lumea atenție la mine!”
Francisc Munteanu s-a aruncat înapoi pe pătură reluându-și poziția de morsă. Apoi a strigat în megafon:
„Șiiii… ACȚIUNE!”
Bucuros, cobor scările până la jumatate și încep să cânt din toți plămânii:
„Häschen in der Grube saß und schlief, saß und schlief. Armes Häschen, bist du krank …”
N-am reușit să continui. Am amețit și am căzut în fund, pe treapta din spate. Nu-mi mai amintesc cum a ajuns maică-mea la mine. Știu că eram la ea în brațe când i-a mârâit lui Francisc printre dinți: „Să-ti fuți filmele, bine?”
Apoi a smuls de pe scăunelul meu pliant din spatele macaralei, caserola cu cartofi prăjiți, apoi a început să caute nervoasa ceva. „Unde-i sticla copilului?”, a urlat la asistentă.
„Nu știu… era aici când…” se bâlbâi tanti Vio.
Mă îndoiesc că maică-mea a așteptat vreun răspuns de la biata femeie. Mi-a luat casca grea, de pe cap, și a aruncat-o pe jos. A sunat ca o oală de noapte, chestie care pe mine m-a amuzat. Cu mine în brațe, luat-o către poarta Fabricii de Cărămizi, unde erau parcate mai multe mașini de epocă pregătite pentru următoarea scenă.
Am intrat într-un Buick 40 de culoare închisă, pe care mama îl folosea ca refugiu de fiecare dată când avea o criză de nervi. După ce mi-a șters fruntea de transpirația rece, a început să mă tamponeze cu o cârpă umedă. Apoi sufla ușor, ca să mă răcorească. Am început să mănânc cu mâna din caserolă. Mă simțeam mai bine…
Pe partea mamei, s-a auzit o ciocănitură în geam. Am ridicat privirea și, brusc, iar mi-a venit să plâng.
Sergiu Nicolaescu zâmbea larg și ne-a arătat două sticle de CICO, pe care le ținea în mâna. Mama a deschis portiera din spate și l-a lăsat să intre.
Însetat, am băut aproape jumăte din sticla de suc. Am râgâit puternic și Sergiu a râs copios. Și-a dus mâna plină de sânge fals către buzunarul interior de la sacou. De acolo a scos o tabletă mare de ciocolată, învelită în hârtie bleu-marin închis.
„Ciocolată neagră pentru copil? Te-ai dilit de tot, așa-i?”, s-a supărat mama.
„Draga mea, liniștește-te!
„Sunt foarte liniștită, nu mai juca teatru! Ești un actor foarte prost…!”
„Știi că Feri face exces de zel, ca să te impresioneze… ”
„Folosindu-mi copilul?”
„Până la urmă, e în interesul tău!”, a rânjit Sergiu.
„Doar al meu?”
„Cum să-ți spun eu? Doar război să nu iasă…”
Ca multe alte scene pe care le filmase Paul în acel an, scena de pe scări a fost scoasă din versiunea finală a serialului Pistruiatul.
Ce-și mai amintește Paul Vlaicu de pe vremea filmărilor de la Pistruiatul? Iată:
Sfârșit de August, 1972. La o oră prestabilită, Pistruiatul are întâlnire cu o persoană din oraș căreia trebuie să-i livreze un pachet. Maria (Mimi) spăla geamurile la un magazin de jucării aflat pe strada 6 Martie, la numărul 5. Mihai Pleșa împreună cu ciobănescul german, pe nume Calu, trec pe lângă Mimi și observă scăunelul de lemn pe care femeia e urcată. Scena se mută, apoi, la o cabină telefonică din Piața Păcii (Béke tér), în fața Bibliotecii Universitare aflată la 635 de metri de locul filmarii de la magazinul de jucării. Cu o cască germană M40, de oțel, pe cap, și un pistol din lemn în mână, apare Paul, băiețelul de aproape cinci ani, care se furișează, pentru a intra în cabina telefonică, pe care urmează să o folosească Pistruiatul.
Apoi, la comandă, Calu fură scaunul lui Mimi, fata care spală geamurile, și i-l aduce la cabina telefonică. Pistruiatul se urcă pe el și dă un telefon. Vorbește, apoi micul Paul vrea și el să zică ceva la recetor. Pistruiatul i-l dă, iar puștiul scoate limba, spre amuzamentul tuturor…
„Amintirile mele până în mai 1976 sunt încețoșate și discontinue. Îmi aduc aminte de platourile de filmare, de diferitele persoane despre care, când am crescut, aveam să aflu că sunt mai mult sau mai puțin faimoase. Îmi aduc aminte de Draga Olteanu Matei, de Margareta Pogonat care îmi lega șireturile și avea grijă de mine… Îmi amintesc și de lungi drumuri cu mașina, de peisaje și locuri unde nu mai fusesem niciodată. De lungile drumuri cu mașina îmi aduc aminte, pentru ca îmi era tot timpul rău.
Apoi amintirile mele capăta o oarecare consistență. Sunt în Cluj, pe Racoviță 51. Am un tată vitreg pe care-l cheama Mircea și care se întâlnește foarte rar cu maică-mea. Părinții lui Mircea, Milan și Katalin, îmi sunt foarte apropiați. Îi vad mai des decăt pe mama și pe Mircea. Îi iubesc. Ei sunt totul pentru mine. Din cand in cand vin multe rude care umplu bătrâna casă de pe Colina. Vin rude din Israel, din Germania, din Franța, din Regatul Unit și chiar din State. Într-o vară, apare un bărbat înalt cu sprâncene groase și ochi pătrunzători. Locuiește cu noi o vreme. Toți îi spuneam Maurice, deși știam că nu ăsta e numele lui. Într-o seară, Mircea cânta la pian ceva din Les Parapluies De Cherbourg, acompaniindu-i instrumental pe Maurice și pe mama: Mais je ne pourrai jamais vivre sans toi! Je ne pourrai pas! Ne pars pas, j’en mourrai! Je te cacherai et je te garderai! Mais, mon Amour, ne me quittes pas… Câteva zile mai târziu, Maurice se ceartâ cu maicâ-mea, care-l închide pe balcon. Maurice are în mână un bol cu salată macedoneană din care mănâncă îngândurat. Eu țin în mâini o pușculiță de tinichea. Sunt suparat pe Maurice și îi dau în cap cu ea. Stând pe scaun, omul își îngroapă fața în palme și plânge…
În rest, retrospectiv, am avut o copilărie extrem de fericită. Poate tocmai de aceea am așa de puține amintiri până la vârsta de opt ani și opt luni.
În primăvara lui ’76 Mimi (mama), divorțează de Mircea. Nu știam ce e aia divorț, dar ceva m-a întristat.
Milan (tatăl lui Mircea) părea mai bătrân ca oricând. Stătea tot timpul în pat și plângea.
Era într-o după-amiază când, în casă, și-a făcut apariția un tip în uniformă. Nu mi-a plăcut de el! S-a așezat pe un scaun, la capătul patului unde zăcea Milan, și a început să-i vorbească. Am fost scos din dormitor. Katalin, mama lui Mircea, fuma și plângea în bucătărie. Vorbea ceva în ungurește .Vorbea singură…
O lună mai târziu, reapare tipul în uniformă însoțit de Mimi. Casa e plină de bagaje. Toată lumea plânge, cu excepția lui „Basil”, tipul în uniformă.
Am urcat împreună cu mama în Moskvitch-ul verde-albăstrui al lui „Basil” și am lăsat în urmă totul. Pe Mircea, pe Katalin, pe Milan…
Ajunși în spatele hotelului Astoria, „Basil” mi-a spus: „Paul, de astăzi, eu sunt tatăl tău, și în curând vei avea un frate.”
„ …Sau o soră!”, a dăugat grăbită maică-mea.
„Nu!” i-a tăiat-o, iritat, Vasile. „Va fi băiat și o să-l cheme Aurel!”
Am aflat că destinația finală va fi București, unde vom locui.
În acea vară a anului 1976 am stat la hotelul Majestic, în centrul Capitalei. Numele noului meu tata era Vlaicu Vasile a.k.a. „Basil”. Era maior și tocmai primise un job foarte important în garda personală a lui Nicolae Ceaușescu, Președintele Republicii Socialiste România.
Erau zile în care mama era extrem de agitată. Pornea televizorul și urmărea cu atenție transmisiunile directe de la câte o primire pe Aeroportul Internațional Otopeni, a nu știu cărui președinte de stat. Undeva, în preajma lui Ceaușescu, era și Vlaicu „Basil”, care se agita cu o stație în mână….
La jumătatea lui septembrie, mama l-a născut pe Aurel. Aveam acum un frate mai mic, de care m-am îndrăgostit instantaneu.
O altă amintire dulce-amăruie din viața lui Paul Vlaicu, este Natalia, o fetiță din Rusia, pe care a cunoscut-o la hotelul unde locuia împreună cu părinții lui. El o poreclise Papușka.
„Nu știu exact a cui a fost inițiativa. Poate am avut amândoi impulsul de a ne urca pe terasa hotelului. Ajunsi acolo, am simțit că ceva se schimbase. Aproape instantaneu. Ne opriserăm, gâfâind după fuga noastră nebună, trei etaje, pe scări, până sus. Am stat față în față, zece minute, fără să facem nimic. Am stat. Atât doar. Simțeam că are să se întample ceva. Brusc, Papușka a venit către mine și m-a sărutat. Știți voi… un sărut din acela, ca adulții. M-a sărutat și a fugit. A fugit înăuntru, în hotel. În camera ei, la părinți. Am căutat-o peste tot, dar nu era.
Restul serii am stat tăcut, într-un fotoliu. Tatăl meu vitreg și cu mama își aruncau vorbe urâte și nu înțelegeam de ce. Oricum, nu-mi păsa. Încă mai simțeam gustul de lămâie al bomboanei pe care Papușka o avea în gură când m-a sărutat.
Era trecut de miezul nopții. Nimeni nu dormea, nimeni nu spunea nimic. Aurel, fratele meu, a plâns de două ori. Îl durea burtica.
Tatăl meu vitreg s-a pus pe patul dinspre geam, aproape de noptiera unde era telefonul. M-am așezat lânga el, pe marginea patului, bălăngănindu-mi picioarele.
„Vreau să-ți spun un secret.” i-am zis eu, uitându-mâ pe geam.
„Spune!”
„Astăzi m-am pupat cu Natalia. M-am pupat pe gură.”
Omul s-a uitat la mine câteva secunde, fără nici o expresie. Pe urmă, mi-a tras o palmă peste față. Una scurtă. M-a durut.
Din acea noapte, nu am mai putut fi niciodată sincer cu Vlaicu Vasile. Niciodată! Cu timpul, am învățat să-l urăsc.”
…
De atunci, au trecut mulți ani. Paul a emigrat în Franța, s-a căsătorit și și-a văzut de viață. O altă viață de-a lui.
Din când în când, își amintește că, demult, tare demult, purta o cască de soldat neamț, prea mare pentru el, cânta Lili Marleene și se juca de-a războiul, într-un film.
Dana Fodor Mateescu – 10 iunie 2023
Dacă ți-a plăcut ce ai citit, susține-mă, aici: RO28 RNCB 0318 0781 8893 0001
BIC RNCBROBU- Mateescu Daniela Cristina
Doar dacă vrei!
Mulțumesc!
🍀
👏🏼👏🏼👏🏼