De Paști, mama, – de una singură, și doar cu 12% ajutor din partea mea (eram stelară și „aveam treabă” prin alte sisteme solare), – făcea apartamentul nostru din Militari să strălucească de curățenie. Pahar. Geamuri, băi, covoare, bucătărie.
Eram săraci, dar în Duminica cea sfântă, odăile păreau camerele unui palat. Mama le umplea cu flori de primăvară: narcise, lăcrămioare și lalele, schimba cuverturile de pe paturi (avea ea unele din catifea, pe care le punea doar de Crăciun și de Paști). Cobora din cer o lumină materială, care mă iubea nespus. Așa credeam. Așa simțeam.
Mirosea a familie, a vanilie și-a friptură de pui, a ceapă verde și-a castravete abia tăiat. Noi nu mâncam miel. Mama era un fel de agent Clarice Starling din Tăcerea mieilor, pentru că nu suporta schema respectivă. Ne mulțumeam cu pui. Erau buni și ăia. Bine că-i aveam!
Ai mei ascultau mereu muzică. Nu Variațiunile Goldberg, habar n-avea nea Fodor cine-i ăla și cum stă treaba cu variațiunile, dar era fan Aura Urziceanu, Beatles și Pompilia Stoian.
Seara, mama punea la pick-up un disc cu Elena Roizen care-i aducea lacrimi în ochi, cu Dunărea, lotcile și marinarii ei.
Sâmbătă seara, plecam cu prietenii la biserică.
„Să nu vii dimineață!”, se ruga mama de mine.
What? Cum adică să nu vin dimineața? Păi e coadă”.
Îmi amintesc că în anul în care împlineam 16 ani, tata a tot gustat din vinul cumpărat pentru ziua de Paști. S-a trotilat fantastic (mama bănuia că l-a amestecat cu votcă) și, ca să afle la ce oră mă întorc de la biserică, s-a culcat, bine-mersi, lângă ușa de la intrarea în apartament.
Eu, o fetiță foarte responsabilă și de viitor, fusesem la biserică, dar m-am plimbat și cu rolele prin Herăstrău în noaptea aia, cu prietenele mele, la fel de tembele ca și mine. Am ajuns pe la 7 dimineața acasă, obosită și flămândă.
Cum am intrat în scara blocului, am înțepenit de groază. Pe hol se auzeau niște sunete horror. Apocaliptice. Amplificate de ecoul celor zece etaje. Cam așa: Hââârrrrrr, gâââââr, mmmmmm, huuuuuuu-hîîîîîîî, huuu-hiiiiiii!
„Dano! Ăsta-i tac-tu! Îl cunosc după cum să esprimă”, a zis doamna Tudorache, de la etajul 1, care tocmai cobora la parter cu o oală de sarmale în brațe.
„Toată noaptea a horcăit la ușă, n-am dormit dăloc”, a continuat ea. „Te-așteaptă. Să vezi bătaie ce-ți iei. La ora asta să vine?”
Nu i-am răspuns nimic, dar o limbă zglobie tot i-am scos. Așa!
Dau să intru în apartament, dar nu pot. Ușa era întredeschisă. Împing. Nimic. Mormăieli. Mai împing o dată și aud: „Hă? Cine e? Dani? Tu ești? Cât e ceasu`?”
Am pășit tiptil, sărind peste tata care era întins ca o plăcintă. „E două noaptea. Stai liniștit! Dormi mai departe.”, l-am mințit eu ca o ticăloasă, cu toate că afară era lumină- clară.
„Da? Bine! Du-te și culcă-te! Cristos a înviat!”, a șoptit, și s-a întors pe partea cealaltă, cu un zâmbet electric și nevinovat pe față.
„Adevărat a înviat!”, i-am răspuns fericită, și m-am pus pe înfulecat un cozonac întreg. Nu mă mai gândeam la nimic.
Dana Fodor Mateescu –