Mama Iarnă se trezise foarte veselă în dimineața aceea, nici ea nu știa de ce. Și-a pus mantia pe umeri, dar nu-și găsea o șosetă, lucru care n-a enervat-o de loc, ca altădată, și a plecat desculță la baia norilor din Nord ca să-și facă toaleta. S-a spălat pe dinți, și-a pieptănat părul alb, ca un șuvoi de zăpadă, s-a spălat cu îngeri pe chipul frumos, de regină, apoi a oftat mulțumită.
Dormise mult, dormise cumplit și adânc. Nici nu-l auzise pe tatăl Viscol, care suflase neobosit și furios toată noaptea prin văzduh. Pământul înghețase, iar copacii tremurau de frig.
Soarele moțăia ca un moșneag care a băut prea mult vin și abia își ținea ochii deschiși.

Atunci, nu se știe cum, a început să ningă catastrofal. Mama Iarnă năștea îngeri albi de gheață, în formă de stea, și era o liniște ca la început de lume. Sau de sfârșit?
Din ochii ei, din piept, din gură și din palme curgeau lacrimi de lapte; zburau steluțe de zăpadă. Milioane de steluțe, mici, mari, mijlocii, ghidușe ca niște copilași, ca niște miei; milioane de iepuri albi și mânji ca lumina coborau spre pământ. Ce spectacol de vis!

„Duceți-vă să bucurați oamenii! Zburați spre case și străzi, spre copaci și ape, zburați, zburați, zburați!”, le spuse Mama Iarnă, sărutându-i pe fiecare în parte.

Și steluțele au ascultat-o cuminți, așa cum făceau mereu. Fiecare a ajuns undeva, după cum i-au fost norocul și suflarea vântului: pe câmp, pe malul mării, pe munți, pe stânci, pe autobuze, în blana câinilor, a urșilor și a vulpilor, pe căciulițe cu moț, pe acoperișuri sau pe hainele oamenilor care mergeau pe stradă. S-au așternut, unul peste altul, până când au format o păturică pufoasă de zăpadă argintie.

Doar unul singur, cel mai firav, a fost aruncat într-o margine pustie de sat. Ar fi vrut să aterizeze poetic pe ceva frumos, pe un trandafir înghețat, un măr sau pe o crenguță de brad, dar de fiecare dată era spulberat și ridicat mai sus, și mai departe.

Spre seară, când nebunul ăla de vânt obosise și se dusese să se culce, steluța noastră a început să coboare lin spre pământ.

„Of! Ce soartă am! O să aterizez pe vreun camion murdar sau pe șosea, unde or să mă calce în picioare toți, fără să-mi observe frumusețea”, suspină fulgul de nea și îi veni să plângă în hohote.

Dar chiar în clipa aceea, sub el, apăru o fetiță de vreo șapte ani. Era roșie în obraji și avea ochii mari, negri ca noaptea fără lună.

Întinse o mânuță spre cer și prinse în palmă steluța. Începu s-o cerceteze îndelung, mută de admirație. Asemenea frumusețe nu mai văzuse în viața ei! Era fericită, fericită și începu să țopăie când în stânga, când în dreapta.

Fugi să arate tuturor minunea: „Mamă, tată, am prins un fulg de nea! E al meu, al meu, al meu!”
Dar când deschise pumnișorul, în mijlocul lui sclipea o lacrimă care zâmbea.

DFM 26 decembrie 2025

Dacă ți-a plăcut ce ai citit pe blog, susține-mă, aici:

RO28 RNCB 0318 0781 8893 0001

BIC RNCBROBU- Mateescu Daniela Cristina

Doar dacă vrei!

Mulțumesc! 

Toate contribuțiile sunt voluntare și reprezintă donații personale fără obligație contractuală. Nu există beneficii sau produse garantate.