…
În viața mea am fost pusă în situații penibile de puține ori. Puține, dar memorabile.
Eram în Piața Romană. Anii 90. Îmbrăcată într-o rochițică culoarea untului, cu umerii goi, mulată sus, pe sâni, și un pic evazată spre poale. Scurtuță. O purtam cu niște bocăncei de aceeași culoare. Arătam ca o păpușică, nu vă mint!
Ce credeți c-am făcut? Și acum, când îmi amintesc, mă bufnește râsul. Trebuia să mă întâlnesc cu prietenii mei, ca să mergem la un concert cu Iris. Dar, între timp, m-a apucat un pipi ticălos, așa că, m-am dus la Grădinița (era încă!) și am făcut: țâșșșșșșșșșșșșșșș. Huh! Gata!
Din neatenție și grabă, mi-am prins partea din spate a rochiei în… ghiozdanul pe care nu l-am dat jos.
Copii! Așa am ieșit din budă. Fără să realizez că… dindărătu-mi bronzat și vesel era expus în toată rotunjimea lui.
Mulțumită de mine și fericită că mi-am golit vezica într-un mod corespunzător, am trecut victorioasă printre mesele pline de cetățeni însetați, unii beți-muci, alții abia la a doua halbă, deci cu chef.
Când m-au văzut, au început să urle ca bătuți cu ghioaga: hăăăăăăăăăăăăăău! Aaauuuuuuuuu! Să moarăăă…, Ah! Fac infarct!….etc.
Eu, garofiță. Zambilică fără vină. M-am uitat în stânga, m-am uitat în dreapta. În sus și în jos. Nimic.
Mă, ce dracu ` au ăștia? Au turbat? Unii aveau ochii roșii, bale la gură, râdeau hârâit și băteau cu pumnii în mese. Alții mișcau din urechi, mârâiau, făceau ca guguștiucii, mă chemau să beau cu ei. WTF?! Nu era ziua mea! Rockerii, cei care mai puteau vorbi, dădeau din cap și urlau: breaking the law, breaking the law...
Ceilalți, prea încleștați de la alcool, se mulțumeau să scoată doar limbile, ca ăia de la Kiss. Chelnerii, să scape halbele, nu alta. Mă priveau suspect, cu un singur ochi, și înjurau mărunțel printre dinți. Ce au zis, nu-mi mai amintesc exact, dar vă asigur că nu mi-au recitat din Minulescu și nici din Esenin. Mi s-a făcut frică, și am luat-o la fugă printre mese și scaune.
Oaleu! Mai rău au zbierat, erau în convulsii, ba au aruncat după mine și cu sticle, cu pachete goale de țigări și cu dopuri.
Un tataie viteaz, care bea votcă, și-a scos proteza dentară, aia de sus, și a azvârlit ca un netrebnic cu ea după mine: zvârrrrr!
Nu m-a nimerit, era prea tulburat, dar dinții din plastic au ajuns în halba unui zdrahon lat cât un șifonier din lemn de nuc, care purta un tricou cu Sepultura. Atâta i-a fost moșului. A ieșit un scandal specific, în care „băga-mi-aș”, „futu-ți” și „căca-m-aș în proteza ta de boșorog, mie îmi cumperi altă bere” - au fost cele mai diafane expresii.
Nedumerită, am ieșit din nou în Romană. Acolo mă așteptau prietenii mei (Hai, mă, Fodorino, iar te piși?!) și m-am bucurat sincer că au venit. Tocmai mă pregăteam să le povestesc, cu sufletul la gură: „Să vedeți ce-am pățit în Grădinița...”, când, unul dintre ei a început să râdă în hohote. M-am enervat, (bă, de ce mă întrerupi?), dar el, roșu la față și sufocat de hăhăială, tot arăta cu degetul spre spatele meu.
Uluită, am dus palma acolo și abia atunci am realizat situația penibilă și extrem de periculoasă în care m-am aflat în tot timpul ăla. Cele două emisfere, bronzate frumos, dealtfel, mi se vedeau complet, până la șale. Tivul rochiei (ața) se prinsese de un inel din metal al ghiozdanului și eu... nu am știut. Și nici n-am simțit.
Doamne, Dumnezeule! Ce dobitoacă! M-am rușinat teribil. Toate transpirațiile m-au trecut. Eram supărată pe mine. Le-am explicat și lor cum a fost. Așa, așa și-așa... Cosmin, unul dintre ei, m-a împăcat rapid: „Hai, balerino, să-ți iau un cremșnit. Dă-i dracu dă tâmpiți! Bine că nu te-a nimerit moșu` ăla cu proteza.”
De atunci, de fiecare dată când intram la Grădinița, cei care mă recunoșteau, mă întrebau de vorbă. Cu mulți, mă întâlneam prin oraș sau la concertele rock.
Râdeau până la leșin: „Uite-o p-aia, cu rochița!”
Numai moșul cu proteza, mă privea cu ură sinceră. Rămăsese fără dinți, pentru că „dulapul” cu Sepultura, i-o fărâmase sub bocanc. Și cine era de vină, dacă nu eu?!
Dana Fodor Mateescu- 21 iunie 2021
Dacă ți-a plăcut ce ai citit, susține-mă, aici: RO28 RNCB 0318 0781 8893 0001
BIC RNCBROBU- Mateescu Daniela Cristina
Doar dacă vrei!
Mulțumesc!
Dănuța, șterge comentariul acesta după ce îl citești, e doar pentru tine. Această povestioară (foarte drăguță, cum altfel 🙂 ) îmi apare o dată sub titlul „Rochița”, dar acel articol nu se deschide și altădată cu numele de 4591, adică aici, unde am reușit să intru însă nu cred că are vreo semnificație această cifră și ered că s-a strecurat o eroare pe WP. Plus că o parte din text este scrisă cu alt caracter. Te rog să mă crezi că eu personal am citit cu mare drag și aspectele pe care ți le-am semnalat nu m-au deranjat în niciun fel. Dar poate îți dorești (ca și atunci când erai copil 🙂 ), să se găsească cineva onest care să te atenționeze când ceva nu-i tocmai în regulă.
Bună! Da! Așa este! WP dă erori cumplite, și mi-e foarte greu să le remediez. Încerc, dar…e zadarnic. Probabil este o schemă de-a lor ca să mă oblige să plătesc. Cunosc. Într-o bună zi, o să mă trezesc cu textele șterse. Mulțumesc pentru mesaj.
O să șterg și mesajul, dar după ce îl citești.
Băi Dănuțo, hai că iar am făcut (aproape) pe mine de râs. S-a speriat și Ollie, cățelul lui fi-miu și noră-mea mai tineri, care e în grija mea în timp ce copiii își mai trag o porție de tatuaje, iac-așa ca să mă oftic eu că pângăresc ei capodopera mea și-a Fanetei precum și cea a cuscrilor). Măăăi, ce-i mai nasol e că sunt la vârsta mărtălogilor care n-aveau respect de sine să se abțină de-a se chiolba, nerușinații dreacului, la popoul fin și neprihănit al unei fetișcane care ar fi putut fi copilul lor. Bre, zău așa! Nu că-s eu sfânt; mai mult ca vulpea care nu poate ajunge la struguri și de-aia zice că-s acrii. Dar rușinea nu ar fi trebuit s-o simți tu ci ei. Cu toate că afirm asta, dacă eram acolo aruncam și eu o ocheadă. Dar nu proteză că nu port 🤣
Hahahahaaha! 🙂 Mirceaaa…. Io am zis „merci” că nu am pățit ceva atunci! 😉
Asta a fost tare de tot !Felicitări pentru modul savuros în care ai povestit ! Am pățit și eu ceva de genul acesta , eram la biserică și nu știam de ce cade fusta de pe mine , mi se rupsese nasturele ce ținea și fermoarul și m-am trezit că îmi cobora fusta ,căzuse destul de mult , noroc că era iarnă și am ieșit ușor din lume , m-am dus după biserică și mi-am prins fusta cu nelipsitul și minunatul ac de siguranță care nu trebuie să lipsească niciodată nici unei femei din poșetă !
🙂 Mulțumesc! Acul de siguranță e salvarea, de cele mai multe ori.
Deja e prea mult… și am o inimă „cardiacă”; sunteți criminală, o să mă omorâți cu povestirile astea!
Încalte o să mor râzând, fericit…