Dana, când mi-e greu, uneori, în viață, închid ochii și-mi amintesc de copilăria mea.
Mă văd mergând pe strada mea, strada Galați, la intersecția cu Unirii, din Brăila. Brăila lui Panait Istrati…și a tuturor visătorilor.
Aceleași dughene, de care scrii și tu, dar cu parfumul anilor ’61-’62.
Atâta asemănare și atâta curiozitate de copil este izbitoare. Diferența o făceau doar persoanele întâlnite, patronii magazinelor cu pricina.
Erau multe magazinașe, fie cel al domnului Con, un evreu care vindea țesături de toate culorile, stofe, elastice și dantele, fie cel al lui nea Olteanu (îl chema altfel, dar era din Oltenia și îi spuneam așa).
Mă duceam la el, cu lista scrisă de mama, cu niște litere strâmbe și balcâze.
Printre rândurile de o șchioapă, adăugam și eu, frumos, caligrafic: „și mere”. Se prindea de șmecheria mea, nea Olteanu, care zâmbea și îmi dădea un măr roșu și frumos.
Mai sus, era magazinul lui Mustafa, un turc gras și mustăcios, care vindea baclavale, sarailii, halva cu nuci, rahat de toate culorile și bomboane-păpușele. Da, arătau ca niște bebeluși înfășați. Dar cel mai mult îmi plăcea înghețata pe băț. Doamne, ce arome! Ce minunății! N-am mai întâlnit de atunci…
De asemenea, mai era și „dugheana cu mese”, cu tejghea lungă, cu pahare, și raftul cu băuturi. Era magazinul domnului Costas, un grec lung și deșirat. Mirosea tot timpul a musaca și a Uzo, înțepător.
Mă dădeam mare știutoare și salutam în grecește cu „kalimera” sau „Kalispera”.
Era frumoasă strada mea, și ca un furnicar; aglomerată cu negustori ambulanți, de la geamgiu, tocilar, țigănci care cumpărau haine vechi, până la argintari care făceau inele „cu piatră” (de fapt, din bucăți de sticlă colorată).
În apropiere era și spițeria „lu` domn Horenstaen”, un bărbat cu barba scurtă și un halat alb. Mirosea tare greu a carmol și vaselină parfumată.
Nu mai spun de fabrica de biscuiți și Eugenia. Doamneee, ne duceam toți copiii de pe strada mea și ne aplecam la geamurile de jos, de la sala cuptoarelor, și ne holbam, înghițind în sec, la banda rulantă care transporta biscuiții aburind.
Primeam și noi, de cele mai multe ori, biscuiții care nu se încadrau în standarde, fie prea rumeniți sau rupți. Nu ne supăram! Eram fericiți și plecam spre casă săltând de pe un picior pe altul. Toate astea s-au dus…
Nu mai putem să fim copii, decât în vis sau în gânduri. Acele timpuri nu se mai întorc, ele trăiesc în mintea și inima noastră.
Eram, într-adevăr, atât de bogați și fericiți, fără să ne fie frică să hoinărim, cât era ziulica de mare.
Autor: Mariana Moldoveanu
Brăila din inima mea
Pai, înca exista posibilitatea opririi trenului, accelerat de fortele de atractie gravitationale a sistemelor meta-fizico-quantice, al coborârii pe peron, cumpararii unui nou bilet de întoarcere, al inversarii sensului calatoriei, spre acel magic spatiu si timp al copilariei.
O toamna magica si minunata, în culori vii cromatice si în arome diversificate perfumata, draga Dana !
Draga si talentata mea Mari!! Ma bucur nespus ca, amintirile si trairile tale asezate savuros in cuvinte, vor fi citite si de alti ochi si trecute prin multe alte inimi care , asemeni mie, retraiesc pasaje ale copilariei petrecute pe acel taram magic al Brailei.
Kalimera, Mariana! Brăila este și orașul meu de suflet, orașul unde îmi petreceam vacanțele adolescentine și unde am învățat grecește, prin anii 1980. Încă mai erau cofetării care aveau bragă, plăcintăria din colțul Republicii cu Karl Marx avea covrigi gustoși și o plăcintă grecească,,, de fapt două feluri diferite, una dulce și una sărată. În fiecare vară, o zi era rezervată excursiei cu vaporul la Galați și una, cu șalupa la Ghecet… Și, bineînțeles, frumusețea Serbărilor Dunării, de Ziua Marinei! (Admirate din balconul Căpităniei, că aveam pile 😛 ).
N-am fost decât o dată în viața mea: când lucram în presă, scriam la Adevărul. N-am putut s-o „gust” așa cum mi-aș fi dorit, a fost o fugă continuă atunci. Dar atâta cât am văzut, a fost minunat. Te îmbrățișez!