Taicu avea întotdeauna, dar întotdeauna, buzunarele pantalonilor pline de bomboane. Pentru cai şi copii. Pentru cai, în buzunarul din stânga, „Lukceta” vrac, neambalate şi lipicioase. Dropsurile naţionale ale Bulgariei, rotunde şi alb-sidefii, cu o vagă aromă de mentă.

Lukceta înseamnă cepşoare, doar că arpagicul acela era dulce şi bun, chiar dacă n-avea parfumul intens al celorlalte bomboane naţionale bulgăreşti, „Violetki”, movulii, în formă de floare şi cu o inconfundabilă mireasmă de toporaşi. În buzunarul din dreapta, parcă nesecat, se găseau mereu celelalte Lukceta, pentru copii. Când întâlnea unul, doi sau o ceată pe uliţele satului, Taicu dăruia fiecăruia câte o bombonică învelită în hârtie cerată cu dungi sinilii. Când ducea calul la păscut, cepşoarele slujeau la… negociere.

– Haide măi tare, Magdo, că n-am vreme să stau de tine!, striga Taicu. În limba lui de român timocean, „tare” însemna „repede”, iar „de”, în context, „după”. Magda era iapa, o murgă oarbă, frumoasă şi supusă dintr-o lungă generaţie de Magde. Mânjii masculi se numeau, cu toţii, Fury, rostit Fiu-ri. Câinii lupi erau Vihăr, adică Vifor, iar maidanezii mici, după caz, Bubi sau Buba.

– Haide, Magdooo, dacă vii îţi dau o bomboană. Haide, că cherzi (pierzi) bomboana, insista el. Dacă roaiba îl asculta, o cinstea cu o Lukceta din buzunarul stâng. Când stocul era pe sfârşite, realimenta din traista albastră, agăţată în cuhne, în cui, lângă cea roşie, unde găseai întotdeauna dropsurile îmbrăcate în „artie” vârstată.

Copiii şi caii îl iubeau necondiţionat pe Taicu. Poate de dragul bomboanelor, poate pentru că-l cunoşteau blând, bun şi sfătos, gata să-i asculte cu seriozitate, prichindeii satului se ţineau ciorchine după bătrânul cu bucle dese, colilii, care încerca să-şi ascundă statura măruntă păstrându-se drept lumânare, chiar şi după 75 de ani. Caii veneau, cu nări fremătânde, să-i mângâie şi să le vorbească. Era tovarăşul lor. Când feciorii lui, îngrijoraţi pentru sănătatea lui Taicu, îi propuseseră s-o vândă pe Magda, ca să nu mai fie nevoit s-o ducă la păşune, se opusese cu fermitate.

– Nu bre, nu vă las s-o daţi. În neamul nostru am avut cai, pe toată vremea am avut cai. Caii au fost libertatea noastră, aşa să ştiţi. Şi eu, deh, n-am să mor din asta. De-a timp, când mi-o veni vremea, o să mă duc şi eu, c-aşa-i ursata omului pe lumea asta. Da’ cât trăiesc se cheamă că n-am murit!, spunea el.

Şi a trăit până i-a venit vremea. La vreo trei ani după moartea lui, stând pe treptele casei, nepoată-sa din România şi-a adus aminte de bomboanele pentru cai şi copii, vorbind cu Sfeta, bunica.

– Mai ţii minte, Maico, buzunarele lui Taicu, pline de Lukceta? Ăl din stânga, pentru copii, ăl din dreapta, pentru cai…

Bătrâna o privi lung, cu zâmbet tainic şi lăcrămiţă limpede în colţul ochilor mari şi albaştri. Băgă mâna adânc în buzunarul drept al şorţului ponosit şi scoase o cepşoară cu strai de hârtie în dungi alb-albastre.

– Ia, dacă ţi-e dor…

Codrina Diana Tomov