Tare s-a mai bucurat Baci Nica din Căpruța când nepotu-su, Ginuțu’, i-a trimis de la oraş colet şi scrisoare. Nici n-a trebui să meargă prea departe după ele, căci atelierul lui de „bărbiri” al satului era gard în gard cu Poştăriţele. Aşa-i zicea toată lumea casei boiereşti de pe tolchiş, cu camere şi fereste înalte, acoperite cu obloane verticale de lemn.

Cândva, aparţinuse unor evreice, surorile Raustein, iar după naţionalizare bătrânelor li se îngăduise să locuiască în continuare acolo, înghesuite amândouă într-o cămăruţă, în vreme ce în odăile încăpătoare şi elegante se instalase oficiul poştal. De-atunci, nimeni nu le-a mai zis celor două cucoane, Etty şi Yenta, altfel decât Poştăriţele, iar după moartea lor numele a rămas al locului, al casei de pe uliţa mare străjuită cu castani umbroşi. Primăvara, când dintre frunzele lor se iţeau candelabrele florilor albe şi roşii, se umplea de mireasmă Căpruţa, de ieşeau pe la geam călătorii din Săgeata Verde, tramvaiul podgoriei Aradului, să-şi umple plămânii cu parfum dulce.

Nici nu ştia Baci Nica de unde să apuce pachetul pătrăţos, îmbrăcat în hârtie lucioasă, cu model. N-ar fi vrut să strice nici panglica lată, albastră, cu „fontă”, nici învelişul de culoarea untului, împodobit cu cocoşi galbeni. Era numa’ bun, îşi zicea bătrânul, pentru stelajul din şpaiţ, că doar veneau Paştile şi se cădea să facă şi el, cum putea, „curăţănie”. Până la urmă, cu puţină îndemânare şi un strop de răbdare, reuşi să scoată la iveală cutia de carton. O deschise şi dădu de-un costum nou-nouţ, frumos împăturit. Haina deasupra, pantalonii dedesubt.

„Cum s-o gingit el la mine, Ginuţu’ lu moşu’, s-am io un rând gi ţoale noi în Duminica Învierii, când mă duc la strană să cânt…” Baci Nica îşi aduse aminte de alte timpuri şi alte sărbători. Încă din pruncie, de două ori pe an, de Paşti şi de Crăciun, intra-n biserică îmbrăcat proaspăt, cu nou. Aşa apucase la maică-sa, Iosana, în vremea chimeşilor şi-a izmenelor largi de pânză cusute-n casă cu Singeru’, aşa mersese mai departe când, după cătănie, pentru meritul de-a fi fost „ăl măi prima gi pă tătă şcoala profesională”, taică-su îl răsplătise cu primele lui „haine gi domn”, cumpărate din Arad, de la „Wolf şi fiii”.

Altfel, în zi de lucru, la el la frizerie, purtase mereu câte o cămaşă albă, bine scrobită şi călcată cât a trăit nevastă-sa, Lucreţia, apoi doar spălată cum trebuie, şi o pereche simplă de nădragi peste care încingea şurţa. Şi acum, la aproape 80 de ani, tot bărbiriul satului rămăsese. Chiar dacă lucra numai când avea chef şi se ocupa numai de moşii din Căpruţa, pe care-i ştia de copil, nu se dădea rupt de încăperea scundă, de scaunul greu, de oglinda mare şi veche, de „curaua” lui dragă şi de brici. Iubea mirosul locului – apă de lavandă – şi poveştile oamenilor care-i călcau pragul.

Azi, în Duminica Paştilor, altele aveau să-i fie drumurile şi rosturile. Era proaspăt ras, tuns şi frezat, încă din zori, iar cu o seară înainte încălzise şi apă în troaca de plev, să se spele. Hotărî să se „cicească”, să se îmbrace în costumul cel bun de la Ginuţu’.

Îşi luă maieul şi chiloţii – tot noi şi aceia, din cei rânduiţi „pentru caz gi spital, Doamne feri şi apără!”, îşi puse pantalonii. Apoi închise haina cu bumbii, până sus, încântat că are şi buzunare. „Numa’ bine, două jeburi şi-ncă unu’ la piept, numa’ bine'”, gândi, privindu-se atent în oglinda înaltă, „cu tauletă”. Trecu expert pieptenele prin părul alb şi rar, luă bastonul de lemn de cireş şi ieşi. Se împrimăvărase, iar soarele strălucea frumos pe cerul Căpruţei.

„… Că nu degeaba-i vorba aia cu <<fain ca-n zâua Învierii>>”, gândi Baci Nica, anticipând cu deliciu Sfânta Liturghie, statul în strană, cântatul şi întâlnirea cu prietenul lui vechi, Popa Mâţu’. Pierdut cum era într-ale lui, aproape tresări la salutul lui Cornel.

– Servus, maistore, da’ inge te duci aşa ocoş? Or’ eşti lud, să te preumbli prin sat cu ţoalele aiestea, ca la ţircus?

– No servus, şustăre, da’ ce-ai cu mine? Îs noi, ca să ştii, le-am primit ca cadău de la Ginuţu’, de la oraş!

– Mă, tu eşti dus? Asta-i păjămauă, mă, tătă zâua!

– Tu gingeşti că io-s prost? Zî, ie o’ ba! Ce, crez’ că i-o n-am văzut că nu-i ştofă ge-a groasă? Îi costum gi vară!

– Gi vară, Doamne cacă-l, gi vară, cum nu, aşa, alb…

– Asta-i, că nu eşti tu umblat prîn lume ş-ai rămas prostăcan… Dac-ai fi fost la Balul Primăriei l-ai fi văzut pă ăla, Teleki, nepotu’ lu grofu’, în alb din cap până-n picioare, ba şî clopu’ tăt alb i-o fo’!

– Dară nu, ce să zîc, da’ ce porţi tu nu-i costum, că-i păjămauă, că are şi vrâste.

– Mă Cornele, tu vrei să mă-nnervezi la zî mare, hai, spune… Da’ când am fost giune, că tu şi la mine la nunt-ai fo’, şî la cununie, şî la uspăţ, nu tot cu vrâste mi-or fo’ haina şi nădragii, numa’ că negre? Hai şî dă-te dân drum, să trec, că m-aşteaptă săracu’ Popa Mâţu’, Dumnezo să-l alduiască!

Hotărât şi ţanţoş, cu pieptul scos înafară, Baci Nica făcu un pas în lateral şi plecă în grabă, lăsându-şi interlocutorul cu gura căscată şi replica-n gâtlej. Mai apucă omul doar să se uite lung după bărbiriul din Căpruţa, care deja urca dealul bisericii. „Ni tu, la el, cu păjămaua… O bolânzât ş-ăsta, ca uncioaia Marta lu’ Păsulă”, se cruci şustărul.

„Hristos a înviat din morţi/Cu moartea pre moarte călcând”, răsună peste sat cântarea Învierii, aceeaşi şi pentru domni, şi pentru oamenii de rând, care nu ştiu ce-i păjămaua…

Ajuns la biserică, Baci Nica a aflat, până la urmă, ce-i aceea pijama. L-a lămurit Popa Mâţu că nu-i ţol de gală, ci de îmbrăcat noaptea, când dormi, şi l-a trimis acasă după ce i-a dat cu împrumut pantalonii de lucru ai crâsnicului Toduţ şi un zobon împletit de lână, să și-l pună pe spinare. Ba chiar l-a îndemnat să meargă prin spate, „pă la Drina şî prin grăgini”, să nu-l vadă careva şi să se râdă de el. Acum, şi bărbiriul, şi părintele, şi şustărul Cornel odihnesc în cimitirul din capul satului.

Casa de la tolchiş e şi azi în picioare. S-a mai numit „Poştăriţele” şi pe când au locuit-o, în parte, Floriana şi Costică Micula, cu verii lor, Măriuţă şi Pătru Ladariu. La fel a fost şi ceva mai târziu, când trei camere a ocupat Floriana singură, iar celelalte trei au aparţinut cuplului de pocăiţi Nicu şi Stela şi fetiţei lor, botezate, surprinzător, nu Rebeca, Estera sau Tabita, ci, poetic, Ofelia – Camelia.

În zilele noastre, locul se cheamă „La măgăzânu’ lu’ ţâgana”. Castanii din faţă au fost tăiaţi fără milă, ferestrele boiereşti au fost înlocuite cu termopan şi plastic, iar „ştrecu’ „, şina tramvaiului verde, s-a înfundat încet în pământ. Din cele de demult a mai rămas în casă, în soba de la stradă rânduită cândva ca dormitor cu două paturi late, cu saltele umplute cu şuşorcă, şi dulapuri în care erau puse la păstrare generaţii de borcane cu dulceaţă şi compot, numai tabloul cu fetiţa. O pictură datând de pe la 1900, în ramă grea, aurită, portretul romantic al unei copile de doi-trei anişori, surprinsă în mijlocul naturii. Are păr creţ, o rochie albă de voal, ciorapi trei-sferturi şi ţine în mână o minge dungată. Dar asta e o altă poveste…

Codrina Tomov