Siminică, unul dintre cei mai vestiţi comici ai circului românesc, un adevărat artist şi acrobat era în stare „să ţină” un întreg spectacol şi după 50 de ani trăiţi sub fermecata cupolă. Gagurile şi acrobaţiile lui erau socotite de specialiştii din lumea circului drept cele mai reuşite din lume. Puţini dintre noi ştiu însă ce a însemnat pentru artist viaţa sa, cîte drame s-au ascuns în spatele zîmbetului afişat pe arenă.

„Învîrteam în dinţi o acrobată, dar îmi curgeau lacrimile şiroaie”

Numele lui adevărat este Simion Avram, dar toată lumea îl ştie de Siminică. Existenţa lui este fascinantă. Seamănă cu cea a personajelor din filmele lui Federico Fellini. S-a născut într-o familie de circari în anul 1936, la Bucureşti, în Băneasa. Părinţii lui erau foarte săraci. A venit pe lumea chiar într-o cuşcă unde stăteau, de obicei, leii, dar pentru că animalele muriseră, acolo își făcuseră părinții lui un adăpost, acolo locuiau.

La cinci-şase ani, Siminică ştia deja cu ce se „mănîncă„ circul. Pînă să intre pe arenă în spectacole, Siminică şi-a cîştigat pîinea zilnică făcînd pe hamalul prin Bucureşti. „Ai mei erau plecaţi prin turnee, lipseau luni întregi de acasă. Eu rămîneam singur. Mîncam ce apucam. Cerşeam. Eram copilul străzii. Într-o zi am furat o roşie dintr-un camion. Îmi era foame. M-a prins proprietarul, m-a bătut, m-a legat de maşină şi m-a răpit. Zicea că trebuie să văd cum se munceşte pentru o roşie. Cică să i-o plătesc! M-am trezit într-un sat de la marginea Bucureştiului, pus la muncă şi obligat să dorm în grajd cu vitele. Eram ca vai de mama mea: slab, doar în nişte chiloţi tetra şi cu o blană pe mine. Desculţ. Am fugit într-o zi şi m-am întors în Capitală. Apoi i-am găsit pe ai mei și m-au luat la circ. Am avut noroc…”

A început să repete împreună cu sora lui, Leni, numere acrobatice de mare curaj şi extrem de dificile. Ce făcea Siminică era unicat. Iubea cu patimă lumea strălucitoare a acrobaţilor. Ore întregi repeta sub cupolă, îşi scria singur numerele comice, iar pe cele acrobatice tot singur le regiza. Era tînăr şi devenise cunoscut în toată ţara, cînd, un tragic accident i-a zguduit din temelii sufletul. În timpul unui spectacol sora lui a căzut de la 15 metri înălţime. Avea 19 ani şi purta în pîntec un copilaş. A murit pe loc, în faţa spectatorilor din Rîmnicu-Vîlcea. Odată cu ea, lumea în care trăia Siminică şi-a pierdut culoarea. Cu toate acestea, a continuat să lupte, să înveselească publicul, să cînte şi să danseze, să facă pe clovnul. Sufletul lui, însă, era pustiit.

După o săptămînă de la tragicul accident, Siminică a avut un spectacol tot acolo, sub cupola unde murise sora lui. „Nu ştia lumea cît sufeream eu… Străluceam la trapez. Învîrteam în dinţi o acrobată, dar îmi curgeau lacrimile şiroaie. Plîngeam tăcut peste colega mea, stropeam cu lacrimi arena circului. Cînd coboram la poza finală zîmbeam cu gura pînă la urechi. Nu băga nimeni de seamă durerea mea. Şi aşa trebuia să fie, pentru că atunci cînd intri pe arenă eşti altul şi trebuie să uiţi de tot.”

Au mai trecut anii şi numele lui Siminică era pe buzele tuturor. Strigau copiii după el pe stradă. Rîdeau spectatorii la gagurile lui, de se ţineau de burtă. Artistul nu ducea lipsă de imaginaţie. Fiecare scenetă era alta. A susţinut spectacole de circ prin toată lumea. În Italia s-a împrietenit cu actorul Giuliano Gemma, pe care l-a învăţat cîteva numere de acrobaţie pentru un film.

Securitatea lui Ceauşescu în arena circului

În circ erau înfiltraţi agenţii peste tot. Pînă şi la grajduri rînea gunoiul un ditamai colonelul, cu timpanul veşnic atent la vorbele artiştilor, povestește Siminică. De multe ori, chiar el a avut probleme cu securitatea, pentru că unor ofiţeri li se părea că artistul bătea apropouri subtile la Ceauşescu. Şi era adevărat!

„Securiştii nu mă scăpau din ochi. Jucam o scenetă în care mă urcam pe o ladă şi cîntam olteneşte: mă făcu muica oltean, măi, măi, mîndru şi voinic, n-are frică de nimic, măăi. Apoi mă prăbuşeam de pe ladă în hohotele de rîs ale publicului, că mă strîmbam în toate felurile. Mi-au interzis să mai cînt aşa ceva. Ziceau că fac aluzie la tovarăşu’. Altădată, jucam un număr cu un coleg de-al meu, Nicu. Făcea pe turcul. Era îmbrăcat în şalvari cu turban pe cap. Eu îl strigam Nicu-Bei. A ieşit sandal. Păi, cum tovarăşe, ziceau securiştii, să spui dumneata că Nicu bea? Să se supere tovarăşul Nicolae Ceauşescu?!”

Siminică, cel care te înveselea şi te făcea să uiţi de necazuri, n-a fost ocolit de ghinion în viaţă. A căzut de mii de ori de sus, de la basculă. A suferit zeci de operaţii şi fracturi. Cel mai rău a fost cînd şi-a rupt patru coaste, ambele mîini, piciorul şi unul dintre plămîni i-a fost străpuns de un os. A crezut că va muri. Dar nu s-a întîmplat aşa. S-a însănătoşit şi a luat-o de la capăt.

Când l-am cunoscut pe Siminică, m-a primit în apartamentul lui din strada Ştefan-cel-Mare. Se gândea cu nostalgie spre trecut. Avea o pensie de 2.400.000 de lei (240) şi, ca să plătescă întreţinerea, trebuia să mai pună o sută de mii de lei. Dar nu era supărat. Privea înainte zâmbind, cu o lumină pe care numai în ochii lui albaștri am văzut-o…

Siminică a încetat din viață  pe 27 septembrie 2018. Dumnezeu să-l odihnească!

Dana Fodor și Răzvan Mateescu/Text apărut în ziarul Național în anul 2001 (sau 2002, nu mai știu exact)

Foto: wikipedia