Tata, fluture de noapte

El a fost primul bărbat către care am întins mânuţele, când aveam doar câteva zile şi nu-i desluşeam ochii, gura sau obrajii, ci doar mirosul. L-am iubit feroce, cu patimă, aşa cum fac totul pe lumea asta de ciocolată, fluturi albaştri, stafide şi ură, în care m-am născut. Au urmat, apoi, alţi bărbaţi în viaţa mea, dar nu despre ăia vreau să vă povestesc eu acum, ci despre…EL, despre „nea Fodor”, aşa cum i se spunea în uzină, sau …„tata”, cum îl chemam în vremurile bune.

Viaţa lui, în acte, diplome şi poze, ar încăpea lejer într-o chilot de mapă din plastic, şi ar fi banală, în culori gri şi litere şterse, bătute la o maşină de scris, de mult scoasă din uz. Asta dacă n-aş fi eu să i-o scotocesc şi să i-o zgândăr cu unghia, ca pe o rană.

Nea Fodor s-a născut, aşa cum îi stă lui bine, exact când se aşteptau ai lui mai puţin, adică în vremuri de restrişte, când biata Românie taman se pregătea să-şi pună pe ea ţoalele de luptă şi să intre în cel de-al Doilea Război Mondial.

Totul s-a petrecut în în satul Iteu, o localitate componentă a comunei Abram, din judeţul Bihor, plină de unguri harnici, evrei ironici şi românaşi aprigi.

El a fost rezultatul pătimaş al amorului dintre o unguroaică (frumoasă, roşcată, iubitoare de pisici, zisă şi Benţoaia, pentru că se numea „Bencze”) şi un caporal român, nialcoş, – Pavel Fodor. De ce numele Fodor ar fi românesc n-am să aflu niciodată, dar tata aşa susţinea şi se înfoia ca un curcan lovit de delirium tremens dacă îl contrazicea cineva.

În mod normal, nea Fodor ar fi trebuit să se nască undeva prin luna martie, dar, cum timpul nu prea avea răbdare nici atunci, vorba cuiva drag mie, el a ieşit mult mai devreme, la 30 ianuarie, 1940.

Era mic. O mână de carne călduță. Avea cam 900 de grame şi 7 luni.

„Tulai, Doamne! Da’ ce arătare îi asta?”, s-a mirat Floarea, mama lui, făcându-şi semnul crucii. Repede şi-a pus catrinţa, cămeşa albă, basmaua şi s-a dus prin sat să caute repede o nănaşă, ca să-l boteze, convinsă fiind că nu va apuca ziua următoare.

Era o iarnă de-ţi îngheţau apa din ochi şi nervul în măsea. Troiene cât casele, frig, frig, mureau vitele în grajd. Lupii dădeau năvala în sat, iar oamenii erau disperaţi. După o vreme, au venit toate rudele, nănaşele, unchii, cumnaţii şi l-au cercetat îndelung pe tata. „Pruncuţu’-aista-i cam neterminat, Floareo! Io zâc să-l duşem musai, la beserică, la popa! Să nu moară nebotezat, Igen?”, a zis cineva din grupul vizitatorilor curioşi.

Afară urla vântul, spulberând zăpada-n cioburi de cristal tăioase, direct în ochii celor care cutezau să iasă. Norii groşi şi albi îşi rupeau bărbile între ei. Jurai că-i sfârşitul lumii. Abia respirai.
„Nem tudom…nem tudom…Cum să merem noi prin furia de afară cu o mână de pruncuţ?”, a întrebat şi moaşa.
„Nu-i bai! Merem cum om pute!”, a răspuns încleştată Floarea, care l-a înfăşat bine pe tata în pături groase de lână, apoi l-a pitit într-o blană de oaie.
„No, io mi-s gata, pruncu-i gata! Care vine cu mine?”, s-a răstit ţâfnoasă Benţoaia.

I s-au alăturat, pe rând: nănaşa, o babă grasă, trosnitoare, gata mangă şi dornică de-a mai bea, Gyuri, un unchi prăpădit care-şi stupea plămânii la intervale dese într-o năframă, Marişca-buna (străbunică-mea), moaşa, plus trei mătuşi miloase, cu lacrimi pe gene, dar însetate şi ele. Hai, că mi-a ieşit şi de-o rimă! Au luat cu ei şi câteva sticloanţe de trăscău, o pălincă minune, care să ardă beregăţile necăjite şi să mângâie sufletele pedepsite.

Şi au plecat oamenii. Pe jos. Au fost nevoiţi să se ducă tocmai într-un sat vecin, sigurul cu biserică romano-catolică, aşa cum le trebuia lor. Drumul trecea printr-o pădure. Lumina zilei murea, încetul cu încetul, iar rudele mele îndepărtate, înfrigurate şi amărâte, tot pupau sticlele cu „oarece” ca să se mai încălzească. Tata, la căldurică, tăcea mâlc în blănuri.

În depărtări de ceaţă, lupii scheunau lugubru, chemând moartea. La un moment dat, de frică, de pustietate, nănaşa, cu ochii subţiaţi, de beată ce era, a uitat că se duce să boteze un muribund, aşa cum credeau ei cu toţii. Şi odată se porneşte să chiuie şi să horească, aşa ca la nuntă: „Uiu-iu-iuiu-iuiu, drag mi-i puiu’ frumosu, ţucu-l tare pe guriţă, că mi-o rupt iar o bundiţă, uiu-iu-iu-iu!”

Ceilalţi membri ai ciudatului ansamblu, lăsând la o parte jena şi preocupările de genul: „cum îl îngropăm pă pruncuţ? Copârşeu’ şine-l gată până mâini dimineaţă? Da’ coliva şi colacii?”- au început şi ei să chirăie în cor, care cum putea: unchiul Gyuri, discret, fluiera scurt, mai stupea o fărâmă de pulmon în zăpadă, că năframa o dăduse dracului, se înzilizise toată, mătuşile şi Marişca, străbunică-mea, roşie în obraji şi abia ţinându-se pe picioare, răspundeau: „hei, haai, lalaaa, Tulai, Doamne, bine-mi-i! Nu ştiu mâne cum mi-a fi/ Că tot joc de-alaltăsară cu cămeşa scoasă-afară, lalai, la!”
Numai Floarea – Benţoaia, mama tatălui meu şi bunica mea, privea totul cu încrâncenarea condamnatului care luptă şi moare pentru o idee. Îşi ţinea strâns la piept copilul neterminat, venit prea iute într-o lume colorată şi bolândă, care deja uitase de micuţ, înainte ca el să dispară în pământ, pentru totdeauna.

Mai aveau ceva de mers, când, dintr-o dată, nănaşa, i-a smuls din mâini pruncul învăluit în blană şi l-a ridicat sus, deasupra capului, râzând şi bătând zăpada cu cizma: „No, aşe, aşe, aşe!” Ceilalţi au făcut o horă în jurul zăludei, s-au învârtit, au căzut, iar au chiuit şi iar au destupat pălincile.
Au mai mers ce-au mai mers şi, într-un final, au ajuns. Seara căzuse, ghilotină de gheaţă peste sat şi degetele lor. Cerul era limpede-limpede, ca ochii de copil şi aproape. Întindeai mâna şi-l mângâiai cu palma.

Când i-a văzut preotul – mormane de zăpadă cu priviri vii, duhnind de la o poştă a trăscău, şi un băgăjel mai mic, din blăniţă de oaie, – a înţeles. Le-a zis ceva în ungureşte, aşa, să le fie ruşine şi să nu mai facă altădată, dar blând, că îi era milă de amărâţi.

„Şi cum vreţi să-l cheme pe pruncuţ?”- i-a întrebat tulburat.
„Pompiliu, hai, na-na-na!”- a chiuit nănaşa, abia ţinându-se să nu pornească iar o dănţuială, şi să nu dărâme lumânările din biserică.

Dar când să-l scoată pe tata din velinţe, stupoare! Ia-l de unde nu-i! Dispăruse. L-au căutat, l-au strigat, au scuturat disperaţi fiecare ştergar, blana au bătut-o de genunchi… Nici urmă de viitorul nea Fodor.

„Tulaaaai! Am rătăcit pruncuţu’-n pădureeeee!”, se jelea bunică-mea, dând ochii peste cap şi privind-o cu ură pe nănaşă care se făcea că nu ştie despre ce e vorba şi răsucea un capăt de basma, nevinovată.

Preotului nu-i venea să creadă. În viaţa lui nu mai pomenise aşa ceva! „Nebunilor şi bezmeticilor la minte! Aţi pierdut copilu’, de beţi ce-aţi fost! Duceţi-vă înapoi şi căutaţi-l!, le-a poruncit cu o voce ca de tunet.

Tremurând de frică şi groază, de data asta, bihorenii mei s-au întors tăcuţi. N-au mai băut. Cu siguranţă, trupul bebeluşului, cât să intre în palma lată a unchiului Gyuri, fost miner, a căzut din pături, când nănaşa l-a ridicat pe sus şi a început să joace cu el. „O să-l găsim mort şi-ngheţat sau hărtănit de lupi.”  O suliţă fierbinte i-a străpuns carnea, până-n inimă, bietei mame, care plângea fără lacrimi, crâncenă, pârâind din măsele.

Se făcuse noapte de-a binelea, aprinseseră făcliile şi lămpile cu gaz, când l-au găsit. Era în zăpadă, chircit, vânăt de frig, dar viu, învelit cu o batistă, brodată cu maci roşii și cu o paturică din lână. Nu puteau să creadă aşa ceva. Cum? Cum a putut supravieţui? Prin ce minune? A coborât Duhul Sfânt şi l-a ţinut în braţe atâta timp? Sfânta Fecioară?

„Mă, muieri! Ia uitaţi-vă, ni, în jos, a strigat unchiul Gyuri, apropiind lampa de zăpadă şi revenindu-şi brusc din beţie. Îs urme ca de lup. Cânele nu vine pân-aci, în pustiu. Tulai! O lupoaică o fo… Bine că nu l-o sfârtecat! No, gândesc că nu i-o strica, nişi lui, nişi nouă, o limbă de pălincuţă! Aşe! Amu’ hai să ne-nturnăm la popa!”
L-au botezat până la urmă, iar preotul a rămas ţeapăn când a văzut că bebeluşul dă din picioare, (era beat turtă, săracul!) şi chiţăie ca un şobolănel. Nimeni, niciodată, nu a ştiut exact cine l-a încălzit pe tata, un pui de om prematur, căzut în zăpadă, la sfârşitul lui ianuarie 1940.

Pruncuţul neterminat – cum îi ziceau, s-a încăpăţânat să trăiască.

Viaţa lui n-a fost una uşoară şi nici banală. Începuse războiul, era sărăcie, mureau oamenii pe capete. Bolile măturau satele sărace, moartea, veşnic flămândă, avea gura plină. Benţoaia a fost nevoită să-l părăsească, să plece la Bucureşti și să se angajeze „fată în casă”.
Când se îmbăta (şi tata o făcea destul de des, graţie poftei lui de viaţă!) asculta Pink Floyd şi, cu toate că nu înţelegea o iotă din ce zicea acolo Roger Waters, plângea încet, muşcând din pahar.

Îşi aducea aminte: „M-a lăsat singur. Singur printre rudele ei. Nimeni nu mă învelea, când îmi era frig, nimeni nu mă întreba dacă mi-e foame sau mi-e sete. Așa erau vremurile. N-am ce să le reproșez. Mă jucam cu un ciob de teracotă, îmi închipuiam că e o maşinuţă. Şi tata mă părăsise. Eu îl iubeam. Când treceau soldaţii spre front, cântând prin faţa porţii, credeam că e şi el printre ei. A luptat, când noi eram aliaţi cu nemţii.”

La șase ani, tata mergea singur cu vitele, pe câmp, la păscut. Cânta din frunză, mânca măcriş şi se tolănea pe spate, cu ochii în ochii cerului. Tii, că bine mai era! Dacă ar fi fost lângă el şi mama…! Toţi prietenii lui aveau mame, taţi… El? Era al nimănui, sărac ca vai de lume, cu ţoalele rupte, zdrenţe, mergea desculţ primul din sat, când încă zăpada mai stăruia pe coline şi se încălţa ultimul. Hm, vă sună cunoscut scenariul?

„Mama a divorţat rapid de tata. Eu aveam un an şi ceva. O bătea în faţa mea. Ţin minte! Ea nu plângea, freca din măsele şi îl privea în ochi, cu o ură fantastică. Nu-i zicea nimic. După ce el pleca la crâşmă, abia atunci ea răsufla: să fii tu al dracului, Pavele! Atât. Nimic mai mult.”

Apoi, prin 1942-43, mamă-sa, bunică-mea adică, s-a dus să muncească la Bucureşti. N-a mai primit de la ea nicio veste, nicio scrisoare, nimic, nimic. O credea moartă şi, noaptea, când spunea Îngeraşul, se ruga la Sfânta Fecioară să nu-i cadă vreo bombă în cap. Într-o zi însă, i-a trimis o pereche de ghetuţe, de un Sfânt Nicolae. Erau vechi, dar încă bune. Cât de fericit a fost! Le-a purtat până le-a făcut sandale.

Mai târziu, s-a dus şi la şcoală tata. Îi plăcea mult să citească şi era atras de aparatele de radio, de fizică şi electronică, în special. În anii ’50, rudele din partea mamei, i-au tras un şut corespunzător în curul lui unguresc şi pasionat de tranzistori, potenţiometre şi diode. „Mai du-te şi la muncă, băă, ce tot stai pe capul nost?”

Şi el s-a dus. Ce era să facă?

Mai întâi a lucrat pe şantiere, necalificat. A răbdat de foame, de frig, dormea în barăci, alături de alţi 20-30 de tineri revoluţionari ai patriei, care construiau visele altora, cu palmele şi spinările lor, crude încă.

Tata a făcut şi liceul, la seral, pentru că v-am zis, îi plăcea. Apoi s-a înscris la Grupul Şcolar Energetic „Iosif Rangheţ” (aşa se numea pe atunci) din Bucureşti. Atunci a revăzut-o şi pe maică-sa. El avea 19 ani. N-o mai cunoştea. Se cuconise, îşi spălase vocabularul, se dădea cu ruj roşu şi ţinea pe mână o poşetă. „Acum mă cheamă madam Săndulescu!”, i-a zis ea, superioară, ca-n filme. Se recăsătorise şi locuia pe strada Petru Maior, la numărul 38, lângă Primăria de verde, Banu Manta- Titulescu. (Acolo am copilărit şi eu o perioadă).

Se schimbase Benţoaia total. Din ea mai rămăseseră doar ochii, batjocoritori, scrâşnetul măselelor şi invariabilul: „Firai, tu, al dracului, Pavele!” Dacă nu venea tramvaiul, madam Săndulescu îl înjura pe Pavel. El era de vină. Dacă se lovea la picior, tot Pavel trebuia să plătească. Dacă începea să plouă, când ea avea treabă la piaţă, evident, că Pavel era dat dracului.

Ce mai tura-vura, tata s-a maturizat şi el, s-a orăşenizat, a început munca, undeva pe la Chitila, electrician la calea ferată. Greu şi periculos. În ’67 a cunoscut-o pe mama. S-au căsătorit şi m-au avut pe mine, trei ani mai târziu.

L-am iubit înfiorător de mult. Era al meu, cel mai frumos, cel mai parfumat şi mai deştept tătic din lume. Venea să mă ia, iarna, de la nenorocita aia de grădiniţă, pe care o uram din tot sufletul, şi parcă se deschidea cerul. Mă trezeam în braţele lui. Îmi lipeam obrăjorul de paltonul negru şi gura de fularul în carouri, ud de zăpadă. Mirosea a ziarul Sportul (o aromă irezistibilă pentru mine) şi a barbă de bărbat tânăr, bărbierit proaspăt. Poate şi a lavandă. Poate şi a portocale. Era teribil, tata atunci. Îl admiram şi-l divinizam.

Tata mă lăsa să fac ce vreau, când mama era la serviciu. Aveam voie să sar în pat, să desenez pereţii, să ascult la pick-up Naarghita (eram înnebunită după ea!) şi să mănânc ce vreau şi, mai ales, când vreau eu. Adică niciodată. Noaptea nu voiam să dorm cu mama, în ruptul capului! Nu şi nu! Ea ceda şi ne lăsa în pace.

Îmi spunea poveşti, tata, dar adormea mereu înainte de final. El, nu eu!

Vara, mă aşeza pe pervazul geamului. El fuma şi-mi arăta stelele. Îmi dădea voie chiar să bălăngăn din picioare, în gol, de la etajul 4 al blocului din strada Melineşti, unde stăteam. Uneori îmi prindea fluturi de noapte şi mi-i băga în sân. Urlam și de spaimă și de bucurie, pentru că mă gâdilau.

De cele mai multe ori, însă, întindea brațul până sus, la stele, fura una și mi-o prindea în păr.

Încă o port.

Dana Fodor Mateescu