Nu știu cum ați fost voi, dar mie amigdalele mi-au dat foarte mult de furcă în copilărie. A fost un chin cu ele!

Punctul culminant? Perioada în care m-am pricopsit cu o bestie de streptococ care m-a terorizat ani de zile. Canalia s-a localizat în gâtișorul meu, și-a făcut un culcuș la amigdale și de acolo trimitea semnale, al dracu’ să fie cu semnalele lui! 🙂

Cum răceam nițel, pac, durere și febră! Cum strănutam de patru ori, pac, mă umpleam de muci și lacrimi. Cum făceam o viroză strașnică, pac, amigdalele se umflau ca niște mingiuțe-n gura mea. La un moment dat, cred că aveam în jur de șase-șapte ani, mi se balonaseră așa de mult, că le puteam atinge cu limba! Jur!

Cel mai rău era când primeam tratamentul: penicilina injectabilă deja era apă de ploaie, așa că medicul de la Palatul CFR (acolo mă ducea mama) îmi prescria invariabil: Efitard și Moldamin. Văleuu, curulețul meu!

Efitardul trebuia făcut zilnic. Ba chiar de două ori pe zi. Moldaminul, o dată pe săptămână. Așa îmi amintesc. Corectați-mă dacă e altfel!

Doamne, ce supliciu! Uram injecțiile alea! Când știam că se apropie ora de mers la policlinică, mi se usca gura, nu mai aveam aer, simțeam că am un motan isteric în stomac și mi se făcea frig. Dârdâiam.

Intram. Mirosul de spirt, de doctorii, de antibiotic, mirosul bolii, frate bun cu mirosul morții…

Asistenta, îmbrăcată-n alb („Iar ai venit, Danielo, iar n-ai fost cuminte?”), avea o bonetă pe păr și brațe durdulii, cu multe alunițe.

Mama îi dădea punga cu medicamente. Le scotea cu mișcări repezi și le înșira pe masă. Un flacon cu o pulbere alb-gălbuie și o fiolă cu ceva incolor. Pilea fiola, care-mi irita timpanele de groază („zi-zi-zi-zi”, făcea!), rupea capul lunguieț cu degetele, apoi, cu acul, sugea toată zeama aia.

Înțepa flaconul (aveau un căpăcel din cauciuc) care conținea pulberea și o dizolva cu lichidul care fusese în fiolă (tata mi-a zis că era un solvent, habar n-aveam ce era ăla și nici nu mă interesa).

Se forma o soluție de culoare lăptoasă în care stătea pitită durerea! După ce o scutura bine, ca să se amestece, urma injecția.

Ah, seringile anilor ’70, din metal, grele, cu acul lung și mușcător! Plânsul mi se aduna în gât, acolo unde nemernicele de amigdale mă usturau ca jupuite cu unghia.

Asistenta îmi trăgea câteva palme peste una dintre fese, mă avertiza, ca de fiecare dată, aproape urlând: „SĂ NU ÎNTĂREȘTI BUCILE, CĂ-MI RUPI ACUL!” și… îmi înfigea moartea în carne. Atunci începeam să plâng. Nu mă mai puteam ține…

Efitardul trebuia să intre înceeeet, înceeet, altfel se închega pe ac! Mi s-a întâmplat asta de câteva ori și a trebuit să mă mai înțepe o dată.

Cu Moldaminul era și mai cumplit! Suferința îmi dădea frisoane și cârcei. Mă albeam la fețică și respiram repede. Inima-mi bubuia chiar în amigdale. Pulsau și ele.

Când asistenta înfigea acul în mine și antibioticul intra ca un junghi, simțeam că bagă pietre în mine, mă zguduiam de durere, mă treceau toate transpirațiile și plângeam, plângeam, strângeam din pumnii mici, de fetiță, udam canapeaua de la policlinică cu lacrimi și bale…

Asistenta mă boscorodea, în timp ce mama (sau tata) mă ținea de picioare. „NU te mișcaaaaa! NU întări popoul! Ei, fir-ar să fie de treabă, una vorbim, alta facem!”

La zece ani, (urma să-i împlinesc în august), ai mei au hotărât: „Scoatem amigdalele!”

Au zis-o așa de simplu, de parcă ar fi spus: „Scoatem sandalele!”

„Și scap și de injecții?”, întrebam neîncrezătoare.

„Scapi!”, zicea tata.

„Uraaaaaaaaaaaaaaaa!”

Dar bucuria de o clipă s-a năruit în momentul în care am realizat că acele două elemente dureroase, tâmpitele naibii, trebuiau tăiate din gât. Tăiate!! Nu plecau singure, nu striga medicul la ele: „Ia ieșiți voi afară și cărați-vă!” Nu!

Văleu! Când am auzit că trebuie operate, mi s-au înmuiat genunchii. Cum adică operate?

Tata mi-a explicat, așa, ca să nu mă sperie: „Îți dă cu un spray în gât, te amorțește, apoi, țac! Le taie și ai scăpat.”

„Și… după, ai voie să mănânci câtă înghețată vrei!”, adăugă mama.

„Da? Îmi cumperi un tort de înghețată?”

„Dacă ești cuminte și asculți, da!”

Pfai de mine! Când am auzit eu că voi primi un tort de înghețată, m-am dus la tăiere plină de curaj, cu fruntea sus și călcând apăsat. Arogantă, cum n-ați mai pomenit! 😊

Totuși, eram puțin îngrijorată, pentru că, pe drum, tata mi-a povestit despre rolul pe care îl au amigdalele în gâtul omului. Gâlcile alea, pe care le uram cu patimă, mă ajutau, erau soldățeii care opreau microbii. O uzină de anticorpi. Dacă dispăreau, toate infecțiile intrau nestingherite în mine… Și nu era bine deloc! Dar gândul la tortul de înghețată mi-a dat curaj și am uitat de imunitate și microbi.

Ei, însă când am ajuns în fața ușii de la ORL – Chirurgie (Policlinica CFR de peste drum de Gara de Nord) și m-a izbit ca un tren mirosul de spirt și antibiotic, mi-a pierit entuziasmul.

Iar când a trebuit să intru SINGURĂ în cabinet, deja eram pierdută…

„Păi nu veniți cu mine?”

„Nu e voie!”

Și odată mi s-a făcut groaznic de frig!

Chirurgul m-a luat de umeri și m-a dus într-o cameră care avea un scaun ca la stomatologie. „Tu ești o fetiță curajoasă, așa e?”

„Ăăămm…”

„Lasă, că știu eu! Mi-a spus mie cineva că ești și n-o să-mi faci probleme.”

Uuu, creierașul ticăia ca un ceas: „Hopa! Cum adică probleme?”

Medicul vorbea și vorbea:

„Am să te leg, să nu te sperii și te înțep puțin în mânuță (Iar injecție?!). O să ți se facă somn. Dar n-ai să adormi imediat.”

Nu mi-a convenit deloc să mă lege de mâini și de picioare, dar cine mă întreba pe mine?

„Și mi le arătați și mie după ce mi le scoateți? Mi le dați acasă?”, l-am întrebat așa, ca să alung teama.

Medicul a râs: „Daa, ți le arăt, dar nu pot să ți le dau acasă!”

L-am văzut apoi că trage perdelele peste ferestre și face întuneric. Și-a aprins o lămpiță pe care o avea pe frunte, apoi încă un bec puternic lângă noi și… mi-a făcut injecția. Intravenos.

În cinci minute eram moale ca o rochiță. „Deschide gura!”, a zis.

„Am deschis-o!”

S-a uitat, a mai spus ceva, dar îl auzeam cu ecou…

Mi-a dat în gură cu un spray rece și deosebit de amar. Apoi, după ce m-a avertizat că o să doară un pic, a luat o ditamai seringa și m-a înțepat cu ea în amigdala stângă. Apoi în soră-sa. Locul a pârâit.

Nu vă mai explic suferința! Cine a trecut prin asta știe cum e! A durut. Durere vie, care mi-a coborât până în stomac, apoi s-a urcat la loc, în gât. Tortură!

„E xilină!” – a zis chirurgul. Și de atunci am reținut denumirea.

După xilină, a scos bisturiul și a început să taie. Auzeam totul, simțeam cum trage de carnea mea, băloșeam, voiam să înghit, dar nu puteam, mă înecam cu saliva. Nu mai durea așa de rău, dar durea!

Și… tadaaam! Aplauze! Stimați cititori, prima amigdală a fost scoasă. Mi-a arătat-o, o ținea cu o pensă.

„Uită-te în ce hal este!”

Am văzut o bucățică de cărniță sângerie, care atârna ca o cârpă… și mi s-a făcut milă. Săraca! Ea mă ajuta, iar eu am ucis-o!

A urmat a doua. Tampon, bisturiu, pensetă. M-a șters de sânge, aveam pe barbă și pe gât, apoi a chemat-o pe mama. M-am pus pe pat și am adormit.

Se făcuse seară când am plecat. Anestezia trecuse și gâtul mă ardea ca o pară de foc. Nu puteam vorbi. Gesticulam.

Când am ajuns acasă, speram că voi găsi tortul de înghețată.

Nu era.

Bine, nici n-aveam chef de așa ceva, nu puteam bea nici apă, așa de rău durea…

Dar în schimb, la mine în cameră, mă aștepta o păpușă Nadia făcută la Arădeanca, după chipul și asemănarea celebrei gimnaste.

Nu mi-a mai trebuit niciun tort! Am luat-o în brațe și am strâns-o la piept. Mirosea a nou și-a bomboane cu mentă.

Am adormit fericită.

DFM 18 iulie 2026

Dacă ți-a plăcut ce ai citit pe blog, susține-mă, aici:

RO28 RNCB 0318 0781 8893 0001

BIC RNCBROBU- Mateescu Daniela Cristina

Doar dacă vrei!

Mulțumesc!

Toate contribuțiile sunt voluntare și reprezintă donații personale fără obligație contractuală. Nu există beneficii sau produse garantate.