Ieri am ieșit cu mașina. Am avut o treabă prin meleag.
Răzvan scoate mașina din curte, când, la trei pași de roți, văd ceva sclipind. Un Cetonia aurata sau gândacul-de-trandafir (Ileana). Era să-l calce, așa că i-am zis să se oprească și am luat minunea în palmă.
Dar… a murit, sau cel puțin așa mi s-a părut mie. Nu mai mișca deloc, deloc. Era un exemplar splendid, cu o culoare verde metalic. Știu că se hrănește cu semințe și polen. Se găsește și în România, cu precădere în zonele sudice.
M-am întristat. Mi-am zis: „O fi murit de frică, săracul.” Și l-am botezat pe loc Marcel, evident! Sau Marcela, în caz că e fetiță. 😉
L-am lăsat pe masa udă din curte (Răzvan udase peste tot înainte de a pleca) și m-am urcat în mașină cu speranța că prietenul meu va bea nițică apă și își va reveni.
După patru ore, ne-am întors. Marcel al meu era țeapăn. Gata! Kaput! Mamă, ce m-am ofticat! Nu l-am aruncat și l-am luat în casă. L-am pus lângă laptop. Era așa de frumos! Știam de la cursul de Teoria Comunicării, din facultate, că gândacii sunt extrem de inteligenți și, uneori, fac pe morții ca să scape de agresori. Așa că am așteptat.
Azi, teoria domnului profesor Mihai Dinu de la FJSC s-a confirmat. Marcel și-a revenit. M-am bucurat ca de un cadou de ziua mea.
„Bă, Marcele! Vino să te pup!”
Și l-am pupat. Apoi i-am dat drumul. L-am așezat pe cel mai parfumat și frumos trandafir din curtea mea.
DFM 15 august 2025
❤️❤️❤️