În viața mea, am plâns după fiecare câine pe care l-am pierdut. Și după Silvia, și după Victor. Dar cel mai mult, am jelit după Ciucurel (fost Gorun) și după unul necunoscut, pe care l-am botezat pe loc: Pișcot.

Ultimii doi, Ciucurel și Pișcot, au murit când eram eu mică, între anii 70-80. Vă voi povesti cum a fost, dar vă avertizez că o să doară!

Ciucurel a fost lovit de o mașină, care a trecut în viteză pe strada Petru Maior din București. N-aveam șapte ani, când s-a petrecut drama asta, (pentru mine așa a fost!), și imaginile mă urmăresc ca niște fantome și azi. Ciucurel era cel mai cumsecade cățel. Era bicolor, alb cu bej deschis, frumos la fețică. Uneori zâmbea. Dacă îl gâdilam pe burtică, râdea în hohote. Toată lumea-l iubea.

În ziua când a murit, a sărit gardul. Avea prostul obicei să se urce pe tomberoane și de acolo, țuști!, direct pe stradă. Ieșisem și eu să văd pe unde e, mă trimisese Bențoaia: „Tulai, Iștenem, iară o fujit Ciucurel, fir-ar Pavăl al dracu! Dănuță, vezi tu pă unde e nebunu ăla, că așa am un presimț azi…”

L-am văzut. Era pe trotuarul celălalt, mirosea ca prostul bordura, se învârtea în cerc, iar mirosea, iar se învârtea. „Cicurel! Treci acasă IMEDIAT!”, am zbierat la el.

Ciucurel, nimic. De obicei, când îl chemam, venea iute. Atunci, nu știu ce l-a apucat, că nu mă băga în seamă deloc. Parcă nu mă mai cunoștea.

Deodată, din dreapta, spre Bulevardul Titulescu, a venit o mașină (o Dacia albă parcă!) în viteză mare. Ciucurel a ciulit urechile, m-a privit fix în ochi, a dat din coadă și a fugit spre mine. Șoferul nici n-a frânat. L-a lovit în plin (încă aud izbitura!), apoi l-a luat între roți și a trecut peste bietul cățel, de parcă ar fi fost o frunză. Am rămas țeapănă câteva clipe. N-am respirat, n-am auzit nimic, n-am mai trăit.

Am început să strig: Maieeeeeeeeeeeeeeee! L-a lovit pe Ciucureeeeeel!

Glasul îmi era străin, venea de undeva din pământ, se urca pe mine ca un șarpe, care mă frigea, și-mi intra în gură…

Ciucurel n-a murit pe loc. S-a chinuit câteva minute, zvârcolindu-se ca o râmă lovită, din greșeală, cu săpăliga. Se încovriga, se întindea, iar se făcea ghem, tăvălindu-se și scoțând țipete înfiorătoare, umane. Vorbea! Îl auzeam cum mă strigă: „Aaaaaaaaaaaaaaaaaaa, chiaaaau, chiau, chialau, Dănuța, mă doareeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee!”

A apărut și Bențoaia. Albă la față, cu o privire care nu mai era a ei. Atunci am văzut-o prima dată plângând. L-a ridicat și l-a purtat pe brațe până în curte. Ciucurel agoniza, era moale ca o cârpă. Pe locul unde fusese lovit cățelul meu, rămăsese o pată mare de sânge. Ani de zile, am ocolit locul ăla, nu am călcat niciodată pe sângele lui, chiar dacă tataia Săndulescu a venit, după incident, cu o găleată cu apă și a turnat peste.

L-au îngropat în grădină. Tataia săpa și plângea. Avea lentilele de la ochelari ude și aburite.

Ani de zile m-a torturat întâmplarea asta, m-a fugărit și măcinat, de parcă eu l-aș fi ucis. Și asta pentru că mă simțeam vinovată că l-am strigat. Poate dacă nu o făceam, el ar fi rămas pe partea cealaltă… Cine poate ști?

A două suferință din copilărie, legată tot de un cățel, e cea cu Pișcot. Mă aflam în gară la Ciulnița (sau Lehliu?) și trebuia să ne urcăm într-un tren care să ne ducă la Fetești. Eram cu ai mei, mama, tata și frate-miu, care avea vreo doi ani, nu știu dacă-și mai amintește.

Am așteptat bestia aia de tren, vreo trei ore, timp în care mi-am făcut de lucru prin gară, m-am cocoțat pe niște bănci, am sărit peste un gard viu, și mi-am confecționat o coroniță din flori de păpădie.

„Să nu care cumva să te duci la calea ferată, că o încasezi!”, mi-a zis mama.

În apropiere de noi, se fâțâia un cățel vesel, amabil, flocos, cârlionțat, blond (corcitură, cred!), și așa de frumos, cum nu mai pomenisem! L-am botezat Pișcot. Era tare haios, inteligent și blând. Îl mângâiam, când nu se uita mama îl și pupam, l-am învățat trucuri (dar cred că le știa deja!), săream peste el, apoi sărea el peste mine, i-am dat să mănânce niște salam, Doamne, ce fericire pe mine! Toată lumea din gară zâmbea și mi se părea că aud chiar laude, aprecieri și aplauze. Ce mândră eram!

La un moment dat, am auzit în difuzoare vocea operatoarei care anunța că vine un tren. Trenul nostru! Mama l-a luat pe frate-miu în brațe, tata căra valizele, eu… cu Pișcot. (Vă mărturisesc sincer că gândul meu era să-l urc în vagon, și aș fi suportat toate bătăile lumii pentru el.)

Dar când locomotiva se vedea așa, cam cât un dop, fluierând în depărate, Pișcot al meu, zdup! Sare, fără absolut niciun motiv, între șinele de cale ferată. Doamne Dumnezeule! Șoc! Toți oamenii de pe peron au început să strige la el. Eu? Eram DISPERATĂ: „Pișcoooot! Vino înapoooi! Pișcooot! Mă, prostuleeeeee!”

M-am pomenit plângând în hohote (încă purtam în piept rana numită Ciucurel). Țopăiam și răcneam, cât mă țineau puterile. Din stânga venea trenul cu viteză. „Nuuuuuuuuuuuuuuuuuuu!”

M-am aplecat, m-am dus aproape de șine (Mama țipa: Dani, oprește-te!) și l-am tot rugat: „Hai, mă, că te omoară ăsta! Vino, sus! Te implooor! Îți dau cărniță, salam, ce vrei tu! Vinoooo!”

Oamenii îl chemau și ei, tata, bărbații, femeile, copiii de pe peron. Toți. Fluierau: fiu-fiu-fiu.

Pișcot nimic! Parcă Moartea îl ținea de piciorușe și nu-l lăsa să urce.

Eram lividă.

„Mamă, eu cobor repede și-l iau în brațe!”, am spus și am lăsat un picior în jos, gata să mă arunc între șine. S-a auzit un vuiet uman, ca un curent electric, ca un șuvoi de căldură. „Opriți-oooo!”

Mama l-a lăsat pe frate-miu din brațe și m-a smuls cu brutalitate de pe margine peronului. Mi-a pocnit niște palme peste față, peste ochii plini de lacrimi, peste gura care zbiera fără să scoată vreun sunet. N-am simțit absolut nimic. Nicio durere.

Trenul se apropia. 30 de metri. 25 de metri. 10… Mecanicul locomotivei l-a văzut pe Pișcot, și a început să tragă semnale sonore: Vuuu-vuuuu-vuuuu! Poate se sperie și sare înapoi. Dar Pișcot, nici gând să fugă.

Aaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa!

Și a trecut peste el.

Picoș n-a murit din prima, pentru că , sărmanul nefericit, se nimerise la mijloc, și roțile încă nu-l atinseseră. L-am văzut cum fuge împreună cu trenul, ca-n filme, și în clipa aia, am sperat că va realiza pericolul și că va aștepta cuminte să plece măgăoaia.

N-a fost așa! I-am auzit urletul, în timp ce mama mă înghiontea să urc în tren. Pișcot n-a plâns ca Ciucurel. Pișcot a țipat cu o voce clară, de femeie căreia i se smulge pe viu copilul din pântec… Câteva secunde. Apoi, liniște.

Am început să urlu și să dârdâi. Aveam frisoane. Mă durea carnea, mă durea pământul pe care stăteam, mă durea trenul, mă dureau oamenii care deja uitaseră (Gata! L-a omorât! Ce să mai facem noi? Avem treabă!) .

Am bocit tot drumul, stând cu fruntea lipită de geamul ferestrei. Tata m-a mângâiat și mi-a zis că poate n-a murit, că poate a scăpat. „Câinii sunt puternici, probabil că trenul i-a tăiat un picior, dar n-a murit! Să știi că n-a murit! Hai, nu mai plânge!”

Nu l-am crezut. Știam că nu e adevrat. Și în sufletul meu de copil s-a născut remușcarea. Grea și sufocantă. Am regretat că n-am sărit mai devreme pe șine. Aș fi reușit să-l salvez? Ani de zile, după această întâmplare, mi-am imaginat cum aș fi coborât și l-aș fi scos cu mâinile mele din moarte.

Când am ajuns la Beilic, tata s-a îmbătat cumplit, trei zile a fost țeapăn- iar eu i-am povestit bunicii, bâzâind și suspinând: „Uite-așa, așa și-așa…”

Nu părea nici ea prea afectată. Mi-a zis doar atât: „Se întâmplă și cu oamenii, Danieluțo! Se duc singuri la moarte, și nimeni nu-i poate opri din drum. Orice ar face. E scris dă la Dumnezeu. Păi nu așa a fost și cu aldi Petrică? Dumnezeu să-l erte! Om tânăr, frumos, sănătos… Hai să-ți povestesc cum i-a căzut în cap un fir dă la stâlpu ilectric și cum l-a îngropat biată mă-sa în pământ, să iasă corentu dân el…”

Și s-a pornit pe depănat, cu glasul ei monoton, de catifea, istoria unui Petrică pe care nu l-am văzut niciodată, dar i-am simțit arsura și sufletul…

DFM, 28 octombrie 2024

Dacă ți-a plăcut ce ai citit, susține-mă, aici: RO28 RNCB 0318 0781 8893 0001

BIC RNCBROBU- Mateescu Daniela Cristina