Anii mei sunt haine din piele, care mă îmbracă de sus până jos, îmi țin de urât, mă încălzesc când mi-e teamă și mă iubesc când nu mă iubește nimeni. Anii mei sunt pahare pe care le sparg în fiecare august. Anii mei sunt scări de ciocolată, care urcă și coboară în mine. Dacă le ating, se topesc…

La șapte-opt ani, nu aveam vreme să îmi imaginez cum voi fi peste zece. Dar pe la 16 primăveri, știam ce vreau să fiu, cum să arăt, cu ce să mă îmbrac și ce cale să apuc.

Între timp, m-am răzgândit de vreo paișpe ori. 🙂

Când am împlinit 18 ani, aveam atâta treabă de făcut, (cântam în corul Juventus Carmen, urmam liceul la seral, mă duceam la muncă) așa că nici n-am realizat schimbările. Puțin mai târziu, m-am trezit studentă la Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării (loc pentru care am muncit, nu glumă! Cei care au trecut prin ce am trecut și eu, știu ce zic!). Din clipa aceea, viața mea s-a luminat violent. Parcă trăiam într-o zi perpetuă, nu existau nopți. Mă dureau ochii de atâta fericire.
Când am împlinit 25 de ani, abia atunci m-am gândit, cu groază, că, într-o bună zi, voi mai pune pe mine încă 25.
Numai ideea că de ziua mea voi împlini 50 sau 55 de ani, mă făcea să râd în hohote, de spaimă.
„Cum voi arăta? Oare îi apuc? O să mă îngraș? O să fiu o babetă cu tatuaje, care bea berea direct din sticlă și fluieră când e veselă, sfidând orice regulă de bună-cuviință?”
Anii au venit peste mine sau eu m-am cățărat pe ei, habar n-am. Cert e că am adunat, și eu, în spinare, anotimpuri despre care credeam că mă vor distruge…
Și nu e chiar așa, știți? M-am speriat degeaba, ca bleaga. Cel puțin, cu mine, nu s-au petrecut transformări așa de mari. N-am avut boli devastatoare , nu iau absolut nicio pastilă, (afară de Vimovo, pentru coloană, și p-aia din an în Paști).

N-am depresii, nu aud voci, nu plâng la filme, și nici nu-mi rup țoalele de pe mine, pentru că am împlinit azi 55 de ani și mi se vede gâtul nașpa. Hahaha!

Citesc (din ce în ce mai rar, pentru că n-am timp), învăț, muncesc, mai scriu, mai visez, mai cânt, am regrete, ca omul, frici și gânduri albastre, dar înot, alerg și mă dau cu bicla, până simt că-mi cresc două rânduri de aripi și mi se deschid 55 de ochi pe spinare.
Dezamăgiri? Duium! Greșeli? Așișderi. Sunt regina greșelilor. Fapte bune? Habar n-am! Uit rapid. Din ce în ce mai rapid. Dar e mai bine pentru mine.
Menopauza? Ei, iată că m-a ajuns și pe mine. E ceva firesc. Vă mărturisesc, sincer, că abia o așteptam. Pentru mine e o binecuvântare, o bucurie copilărească, după 39 de ani de dismenoree dementă, care mă făcea să mă urc pe pereți, de durere, și să sfârșesc, inevitabil, la camera de gardă, cu urlete ca la naștere, și o vomă excepțională, (arteziană), demnă de filmele horror. Îmi reveneam cu greu, după injecții cu Papaverină, Scobutil-compus și Piafen. Era oribil!

Acum sunt bine. N-am bufeuri, nu știu ce-s alea, n-am stări de angoasă, depresii, nervi, n-am insomnii, n-am absolut nimic, nimic. Probabil că am plătit suficient, iar organismul meu m-a recompensat. Mersi, minunatule! Tu mă cunoști cel mai bine!

Am, însă, uneori, tristeți devastatoare, pentru că nu pot face ceea ce vreau, pentru că mă obosește răutatea unora. Mă cutremură nedreptatea! Mă irită pervesitatea, prostia, ipocrizia, lăcomia și trădarea. Și cred că nu sunt singura care simte asta.

Altfel, sunt o norocoasă. Știu, mi s-a mai zis!

M-am bucurat, fie și de câteva clipe de un câmp cu „floareasoare”, lângă o biserică părăsită, cu ziduri mușcate de vântul Bărăganului meu aspru, când credeam că libelulele sunt niște zâne de diamant, care mă cunună. M-am bucurat ca un copil. Și am crezut!

Privesc poze cu mine, de când aveam șapte ani, și le compar cu cele de acum. Pe undeva, sunt la fel. Nimic nu s-a schimbat în arhitectura mea, în esența mea de femeie, în acest cap al meu, cu care gândesc din ce în ce mai prost și mai puțin.

Anii mei sunt exact ca mine. Ciudați, haotici, disperați, loviți, dureroși, uneori tembeli sau eșuați, zâmbitori, reușiți, timizi, fricoși, copilăroși, luminoși, exotici, colorați. Dar dacă se înalță pe vârfuri, ei văd ce e dincolo de apus. Văd mult mai clar decât mine. Și mult mai adânc.

DFM, 29 iulie 2024

Dacă ți-a plăcut ce ai citit pe blog, susține-mă, aici: RO28 RNCB 0318 0781 8893 0001

BIC RNCBROBU- Mateescu Daniela Cristina

Doar dacă vrei!

Mulțumesc!