Aveam patru ani și ai mei mă lăsaseră la bunică-mea, la Beilic (Iezeru). Mama era internată în spital, în comă, era să moară. Nu știam, dar simțeam, cu inima mea cât un pui de iepuraș, că CEVA NU E ÎN REGULĂ. Prea plângeau toți și-și ascundeau ochii de mine!

Am tot întrebat de ea, dar nimeni nu-mi zicea nimic concret, mă prosteau ca pe un bebeluș, ba că vine mâine, ba că e la gară, la serviciu, ba că e plecată să-mi cumpere bobo („Ce bobo? Care bobo? Eu sunt mare, zic BOMBOANE și oricum nu-mi plac!”).

Văzând că nu am cu cine să discut, am hotârât să iau taurina de coarne și să plec, pe jos, la București. În spatele casei bunicii se întindea sufletul pământului, era un câmp nesfârșit, de care-mi era teamă, dar care mă și chema la el.

Seara, când liniștea se tolănea pe ulițe și peste oameni, Dunărea se ridica în cer și-mi trimitea de acolo miresmele ei stranii, necunoscute, ca din alte lumi și din alte vieți. Închideam ochii și respiram cu teamă, adânc, aerul cu gust de pește, de alge și de trupuri omenești adormite-n apă…Dunărea era o fată care plângea mereu.

Apoi, auzeam trenul. Da! Trecea pe acolo o cale ferată. „Ăla e trenul care mă duce la București?”, o întrebam pe bunica Ioana. „Da! Ăla e! E trenu care ajunge la mămica ta.”
Atât mi-a trebuit!
Am așteptat ca ea să plece după apă, la fântână, și m-am ușchit. M-am gătit cu un furou roz cu mov de-al mamei (l-am găsit prin casă), mi-am pus niște cercei clipsuri (niște margarete din plastic la modă în anii 70), mărgele la gâtișor, o pălăriuță pe cap, iar în picioare niște sandale platformă, mari, oribile. Am găsit și o porcărie de poșetă, în care mi-am luat un colț de pâine neagră și un pui de pisică. Să am un partener de călătorie.
Era dimineață. Îmi imaginam că o să ajung la tren, – că doar eram fetiță mare, nu?- o să mă urc în vagon (neapărat la geam, altfel nu se putea!) și, când apare ăla cu biletele îi zic doar atât: „mă duc la mama, la gară!”
El trebuia s-o cunoască, doar aveau uniformele la fel, numai că mama purta fustă. Logic? Logic!
Am mers, am mers și am tot mers, cu un soare năucitor deasupra. Îl priveam, din când în când, cu un ochi și parcă mă dojenea: „Unde-ai plecat, tembelo?”
Pe dreapta, aveam lanuri nesfârșite de „floareasoare”, pe stânga, grădinile oamenilor. Drumul de țară, de pământ, cu gropi și praf, foarte mult praf, îmi albise picioarele până la genunchi. Nici țipenie de om nicăieri. Totul pustiu, doar cer, soare, caniculă și eu. Trenul nu se vedea și nu se auzea. Oare era calea cea bună?
Mi s-a făcut sete. Am scos pisoiul, care zbiera și el după mă-sa, l-am pupat în bot și mi-a trecut. Sandalele mă enervau la culme, așa că le-am lăsat la marginea drumului. „Dă-le naibii, și-așa aveau o curea ruptă!”

Floarea-soarelui dispăruse. În dreapta aveam ceva verde, nu știam ce e, probabil că grâu,
Și am continuat să merg desculță. Lăbuțele călcau frumos prin praf, lăsau urme. Era bine!
Spre seară, a început să-mi fie frică. O frică dementă, care mușca din mine cu dinți de fier. „Dacă m-am rătăcit?” M-am oprit. În față cerul era mov cu roz, ca furoul mamei. În spate, se înnegrise ca moartea.
Am început să bâzâi. Pisoiul mieuna și el ca disperatul în poșetă. Dar nu m-am oprit. Am mers înainte, poate găseam nenorocitul ăla de tren.

Ce? Parcă se aude ceva! Ia tăceți!
Vedeam că se apropie o chestie care huruia și avea un ochi maaare, galben în față. „O fi un urs? O gheonoaie? Un excavator?” Venea, venea, venea și făcea: târ-târ-târ-câtî-câtî-câtî.
Am început să urlu, să strig după mama, și m-am trântit pe jos. Nu mai puteam! „Gata! O să mor acum! Adio, lume!”

Am închis ochii și am strâns din pumnișori.
Măgăoaia s-a oprit în dreptul meu și a strigat răstit cu o voce de om care mirosea a cal:

„Care ești acolo?”
N-am zis nimic. (Abia murisem, nu?) Mi se oprise inima-n gât. A răspuns pisoiul în locul meu. „Maaaaaaaaaaaau!”
„Calul” a venit lângă noi și mi-a pus o lanternă-n ochi.
„Mă, a cui ești tu?”
Am deschis ochii. Nu murisem. În fața mea nu era calul, ci un bărbat străin. Nu-i vedeam fața prea bine. Pentru că a țipat la mine, am tăcut.
„Mă, tu n-auzi? Cu cine vorbesc io? Un te duci așa gătită, la ora asta?”
Am prins curaj. M-am ridicat în picioare și, ținând bine poșeta din care se ițea mâțul, am răspuns cu juma de gură: „Am plecat la București, la mama! Mă urc în tren…”
„Care tren? Care București? Treci în căruță!”
M-a luat pe sus, și m-a pus lângă el. A dat bice calului: dieeee! (era și un cal, deci nu greșisem prea tare!) și ne-am urnit: târ-târ-târ-câtî-câtî-câtî.
A început să mă descoasă: cum mă cheamă, unde stau, câți ani am, cum o chemă pe mama.
I-am spus tot ce știam. Plângeam de-a binelea. Îmi era și foame și sete și dor.
Nu știu cum și când am ajuns, pentru că am adormit. M-am trezit târziu, a doua zi, în pat. Bunica Ioana era lângă mine. Avea lacrimi în ochi, era supărată. „Bine, făi, Danieluțo, dă ce ai plecat, fără să spui, ai? Era să mor dân cauza ta, dă grija ta.”
În aceeși zi a venit tata și m-a luat. „Pompilică, nu mai poci s-o țiu! Asta pleacă dă nebună, nu ascultă ca ăștilanți. Dacă o fura țiganii, că ie șatre piste tot p-aicișa? Cine ți-o mai găsea? A avut noroc cu omu ăla. Nici nu știu cini ie, să-i dea Dumnezeu sănătate, că dacă nu ierea iel…”.
De atunci, de fiecare dată când veneam pe la țară, mătușile și vecinii mă întrebau zâmbind: „Dani, mai pleci la București?” Aflase toată comunitatea, mi se dusese buhul, din Iezeru până la Jegălia și Gâdlău. omul care mă găsise a povestit tuturor. Era din Borcea.
Nu! Nu mai plecam! Învățasem lecția. Dar seara, când aerul rece se ridica din pieptul pământului auzeam, din nou, trenul cum mă cheamă la mama: „Daaaa-niiiiii!”
Oare ce s-ar fi întâmplat cu mine dacă nu era îngerul cu miros de cal, să mă salveze? Dar dacă nimeream în șatră, așa cum zicea bunica? Aș fi murit? Aș fi fost alt om, altcineva, cu alt destin? Aș fi devenit o pirandă timidă cu pielea albă și pistrui? E posibil. Suntem niște păpuși în voia sorții, orice am face?

Între viață și moarte e o aripă. Între da și nu, o scânteie. Între bine și rău, un cântec. Între iubire pură și prefăcătorie, o simplă privire. Și atunci știi…
Cam asta e povestea.

DFM- 17 noiembrie 2023

Noiembrie, ultimul bal.

Dacă ți-a plăcut ce ai citit pe blog, susține-mă, aici: RO28 RNCB 0318 0781 8893 0001

BIC RNCBROBU- Mateescu Daniela Cristina

Doar dacă vrei!

Mulțumesc!